Un batran si un tramvai

Este dimineata. Soarele deja arde. Vreau sa trec strada cat mai repede si sa iau tramvaiul 41. Ca multi altii din jurul meu. Intorc capul si vad un batran care se misca cu o viteza incredibila (initial am crezut ca sta). Mi se pare urat ce se intampla si ma intorc sa trec strada. Aud din departare “Domnule, ajutati-ma” dar nu cred ca sunt adresate mie si oricum, ce treaba am eu cu ajutorul?

Dar mai intorc inca o data capul si batranul e tinut de brat de o femeie. Rasuflu usurat, a gasit ajutorul de care avea nevoie. Dau sa trec strada si aud, de data asta clar: “Domnule, sunteti barbat, ati putea sa ma ajutati!”.

Ma intorc si iau de brat batranul. Mi-a spus cu o vocea prea puternica si prea sigura ce avea de spus. Ma simt jenat de mine insumi si de neputinta lui. E terminat. Face pasi intre 5 si 10 cm fiecare. Nu poate cobori bordura, prea inalta pentru el. De aceea si vrea ajutor. E transpirat tot, cu fata supta ca si cum ar fi murit iar acum e scos din sicriu. Are o geanta soioasa si grea. Nu e cersator. E neputincios, urat si fara speranta. Isi da seama, pentru ca e trist si ingandurat. Nu stiu unde se duce cu geanta aia grea.

Imi tot repeta ca isi cere scuze, poate ma grabeam. Da, pana acum 5 minute ma grabeam, acum nu. Si ii zic ca nu ma grabesc. Unde sa te mai grabesti daca la capatul capatului am sa ajung la fel de batran si urat ca el?

Ma intreaba daca ma duc la concert. Nu, nu ma duc la concert, si imi propun in sinea mea sa-mi schimb camasile. Pierdem primul stop, pentru ca a luat prea mult timp sa coboare trotuarul. Avem iar verde dar cand suntem la jumatea strazii se face rosu, masinile vin, stam impreuna in mijlocul sooselei, pentru mine brusc statia de metrou a devenit celalalt mal, el transpira si mai rau, numai sa nu cada imi zic in gand, si nu cade, ajungem pe celalt mal. Trec trei tramvaie pana ajungem la usa unde vrea el sa urce. Oricum, nu ma mai grabesc.

Cand sa urcam, treptele devin adevarate obstacole, munti fara trecatori. Lumea incepe sa murmure, ca e prea incet, ca de de ce nu a stat acasa. Ii injur pe toti in gand, le doresc sincer moartea, acolo pe loc, sa moara vorbind tampeniile pe care le zic. Il urc pe batran care merge doar o statie. Coboara, ii dau geanta grea, prea grea, o ia si merge cu aceiasi viteza, eu cred ca spre moarte dar a luat tramvaiul ca sa se grabeasca un pic.

Nu inteleg de ce cei dragi l-au lasat sa iasa din casa. Daca nu are astfel de oameni, nu inteleg atunci de ce noi, lumea noastra l-a lasat sa iasa din casa, singur, complet neajutorat. E urat, degradant. Chiar atunci ma gandeam la o chestie, obsedant: fabricarea cipsurilor, niste amarati de cartofi prajiti poleiti cu publicitate. Cate inginerie o fi in povestea asta, departamente de marketing si publicitate, bugete alocate, sefi si rapoarte, toate ca sa iasa pe piata o banala punga cu cartofi prajiti, de care nu avem nevoie. In jurul acestui mos jalnic, nimic. Nu putem pune decat nimic.

Si il lasam sa umble in continuare, un ranjet hidos la adresa prezentului nostru, un semn clar al neputintei noastre de a avea grija de noi insine. Sper sa nu-l mai intalnesc a doua oara, sa fie undeva bine, sa nu se mai umileasca pe strazi.