“Nu i-am impartasit niciodata lui Nabokov gandurile pe care mi le-a inspirat. Am ajuns sa-l cunosc bine in anii ’30, cand venea uneori la Paris de la Berlin, apoi cand s-a instalat chiar inainte de razboi la Paris, cu sotia si fiul. M-am obisnuit putin cate putin cu obiceiul pe care l-a avut intotdeauna, si pe care nu-l capatase in Statele Unite, de a se preface ca nu recunoaste oamenii (Ivan Ivanovici, o veche cunostinta, devenind Ivan Petrovici si Nina Nikolaevna devenind Nina Alexandrovna), de a deforma grosolan in public numele unei culegeri de poezii, de a strivi cu dispretul lui o persoana iubita odinioara, de a-si bate joc in presa de cineva binevoitor fata de el, ca in recenzia Caverna lui Aldanov, de a lua mult dintr-un autor celebru pentru a spune apoi ca nu l-a citit niciodata. Toate acestea le stiu acum.

Totusi nu despre el vreau sa vorbesc, ci despre opera lui. Stau <<la o raspantie prafuita si ma uit la echipajul tau regal>> cu recunostinta, convinsa ca generatia mea si eu insumi nu am disparut, ca nu ne-am volatilizat intre cimitirul din Sanhai si cel din New York,  ca vom supravietui in el. Toti cati suntem, norocosii, daca exista, si ghinionistii, in numar mai mare, ne agatam de el cu toate puterile noastre. Daca Nabokov traieste, traiesc si eu”.

Ultima afirmatie este dupa Stapan si sluga, de Lev Tolstoi “Daca Nichita traieste, traiesc si eu”.

Pe Nina Berberova ne-am fi reamintit-o oricum pentru povestirile ei. Dar aici ea povesteste frumos cum sa te intalnesti cu cineva dincolo de preferintele personale.

Fragmentul este din “Sublinierea imi apartine” Univers, 2000.

Un roman scurt, aparut la Humanitas. Scris din fraze scurte si “la obiect”. Pun in ghilimele pentru ca “obiectele” sunt sentimente si situatii descrise anatomic. O singura pagina, spre final, mi s-a parut ca iese din carte, ca vine din alta parte, ca nu se potriveste.

Ce mi-a retinut atentia este descrierea unui no man’s land. Simplu, prinde contur acel taram secret al fiecaruia unde te intalnesti cu tine insuti.

“Inca din prima mea tinerete, consideram ca fiecare om pe lumea asta isi are al sau no man’s land, unde isi este propriul lui stapan. Exista o viata ce se vede si o alta, necunoscuta celorlalti, ce ne apartine intru totul. Asta nu inseamna ca una este morala si cealalta nu, sau ca una este permisa si cealalta interzisa. Ci doar ca fiecare om, din cand in cand, scapa oricarui control, traieste in deplina libertate si in mister, singur sau cu altcineva, o ora pe zi, sau o sera pe saptamane sau o zi pe luna. [...] Cine n-a uzat de acest drept, sau a fost lipsit de el din pricina imprejurarilor, va descoperi intr-o buna zi cu surprindere, ca nu s-a intalnit niciodata cu el insusi”

Nu e o carte de filosofie si nici numele lui Blaize Pascal nu se intalneste in paginile ei. E un roman de dragoste, de la un cap la altul. Ea face descrierea acestui taram miraculos si necesar ca sa stim ca de apropiati sunt ea si iubitul ei. Ce cumplita a fost despartirea, pentru ca el a plecat din acest taram al libertatii, unde este atat de greu sa te intalnesti. Ce trist i-a fost pentru ca el nu a stiut de acest miracol al intalnirii. “Einar si cu mine ne intalnisem intr-un no man’s land.” De aici incolo vine descrierea a cat de straini pot fi doi oameni si cat de mult a crezut ea ca Einar stie, despre ea, despre iubirea lor, imaginar pe care in roman razboiul, trecerea anilor si o casatorie cu o oarecare Emma il destrama iremediabil.

Romanul a fost publicat prima data in 1988. Cu personaje putine, concentrata pe situatii si nu caracterizari plicticoase, cartea e potrivita timpului nostru: ” cat mai mult in cel mai scurt timp”. De aceea ma opresc aici, ca sa nu scriu mult si prost despre putin si bun.