Am aflat din ziare: revolutii in lumea araba, un cutremur a zguduit Japonia, o centrala nucleara aproape a explodat, Osama a fost ucis. Pana acum nu m-am gandit ca ziarul poate fi scris din proza scurta. Jurnalistul scrie despre evenimente, ele nu sunt povestite in sens literar, sunt relatate iar rezultatul e un reportaj, un gen de scriitura care apartine efemerului, literara are alt statut.

Totusi, de cand citesc NYT pe Kindle,  am inceput sa cunosc un povestitor usor inspaimantator ca prezenta (poate fi in aceeasi zi in multe locuri), care deapana povestea lumii cu un ton serios, preocupat, documentat dar cu eleganta. Un zeu cu chip din litere povesteste incontinuu ce se intampla in afara vietii noatre personale, evenimente care totusi, considera el, ne influenteaza.

Asa ca dupa ce am avut doua saptamani varianta gratuita a ziarului, am apasat magicul buton “Buy”, cel care printr-o vrajitorie imi aduce cartile si ziarul din America in cateva secunde.

Rubrica mea favorita nu este insa despre politica sau economie. Rubrica care imi place cel mai mult este “Obituaris” si in ea sunt cuprinse scurte si savuroase povestiri despre viata celor care tocmai au murit. Un fel de metafizica de serviciu.

“Lanny Friedlander, who with little more than a typewriter and a stack of paper founded the libertarian magazine Reason  in his college dorm room in 1968 and ran it briefly before dropping out of sight for the next 40 years, died on march 19 in Lowell, Mass. He was 63.“

Dintr-o fraza si o propozitie stii cine a fost, ce i-a placut sa faca in viata si cat a trait.  Daca te intereseaza, continui. Pe scurt vei avea reusitele, esecurile, suferinta dinaintea mortii, moartea si reamintirea.  Ce sa scrii despre un om in jumatate de pagina? Dar acesta e farmecul rubricii. Intr-un spatiu restrans esti obligat la esential. Alegerea devine problematica…

Imi imaginez ca simetric acelasi exercitiu l-a facut si Lanny, mort in urma unui infarct. Nu vom stii ce a gandit si foarte probabil el se vedea pe sine mult mai personal decat fraza de deschidere a articolului. Dar ce ma intereseaza este ce retine memoria ziarului si stilul in care o face. Acum patru secole un necrolog ar fi fost despre iertarea pacatelor…

Citind aproape zilnic rubrica Obituaris mi se pare ciudat ca nu are fiecare om la disiparitia lui un astfel de articol. Ar trebui sa fie obligatoriu depus la Arhiva.  Fara el sa nu poti obtine certificatul de deces. Am avea astfel o mica povestire pentru fiecare viata.

Mi-a placut un post scris acum o saptamana de Dragos, de fapt o lista cu 100 de carti ne-celebre pe care ar trebui sa le citesti ca pasionat de literatura. Desi nu-mi plac listele, autorii se recomanda unuii pe altii prin ceea ce scriu mai bine decat o putem face noi, totusi lista cuprinde carti cu un farmec aparte, aducator de aventura si descoperiri imbucuratoare. E bine de urmarit lista aceea.

Recent am citit doua carti care mi-au placut foarte mult: Himera si Harun si Marea de Povesti. De la ele am ramas cu intrebarea, pe care si-o pun si autorii, de unde vin povestile? Exista un astfel de loc magic? Raspunsul lui John Barth este postmodernist, o poveste naste alta poveste si tot asa la infinit, nu neaparat linear, o poveste se poate intoarce la o poveste mai veche si astfel o transforma.

De la el am aflat ca Seherezada stia povestile din o mie  si una de nopti de la un scriitor care citise o mie si una de nopti si-i ii placuse atat de mult de povestitoare ca a vrut sa o intalneasca. Si a intalnit-o ca sa-i povesteasca povestile pe care ea le povestise deja, nebunie curata, dar asta e literatura!

In Harun si Marea de Povesti chiar exista un loc magic de unde vin povestile, este a doua luna a pamantului (daca voi nu o vedeti inseamna ca nu va plac povestile, copiii o vad) si pe luna aceasta este in Ocean plin de povesti care se amesteca, se nasc una din alta, se combina la nesfarsit. Si mai exista si o Sursa a povestilor care trebuie aparata de Harun, eroul povestirii, trebuie aparata pe viata si pe moarte pentru ca fara povestiri orasele oamenilor se transforma in fabrici de tristete.

Acestea sunt raspunsurile date de John Barth si Salman Rushdie. Profit de ocazia despre care am vorbit pe blogul Nemira si va pun si voua o intrebare:  De unde credeti ca vin povestile? Trei dintre raspunsuri vor primi la alegere cate o carte din colectia Babel, colectie de literatura contemporana din care face parte si Himera, de care vorbeam mai sus.