Ce este cel mai puternic in scrisul lui Hemingway ramane  in minte fara notite pentru ca e ceva care emana din toata cartea sau din toate cartile lui, nu  din cateva fragmente. Ce notez aici nu sunt pasajele cele mai interesante, ci ce poate starni curiozitatea despre Hemingway si nebuniile lui.

In Dealurile verzi ale Africii, autorul, un personaj al cartii, intra intr-o discutie despre literatura cu un cititor amator , Kandinsky. Prilej pentru mici razbunari si mari sentinte.

Scriitorii

“Scriitorii ar trebui sa lucreze singuri. Ar trebui sa se vada intre ei doar dupa ce isi termina lucrul, si nici nu ar trebui sa o faca prea des. Altfel, ajung ca toti scriitorii aia din New York. Stau toti adunati ca niste omizi varate intr-o sticla si incearca sa capete hrana spirituala si cunoastere din sticla si din contactul pe care il au intre ei. (…) Se simt singuri in afara sticlei. Si nu vor sa fie singuri cu ideile lor si nici o femeie nu l-ar iubi atat de mult pe vreunul din ei incat acela sa scape de singuratate alaturi de ea sau sa-si uneasca propria singuratate cu a ei sau sa infaptuiasca ceva care ar face ca restul lucrurilor sa isi piarda orice urma de importanta.”

Banii si scriitorul

“Vedeti dumneavoastra, noi ne trasforma scriitori in ceva foarte ciudat. (…) Ii distrugem prin diferite mijloace. In primul rand, ii distrugem economic. Ajung sa faca bani. Scriitori se imbogatesc doar din intamplare desi cartile bune ajung toate sa faca bani pana la urma, intr-un fel sau in altul. Ei, si cand scriitorii nostri dau de bani, incep sa-si ridice standardele de viata – si atunci sunt prinsi in capcana. Sunt nevoiti sa scrie pentru a-si pastra proprietatile, nevestele si tot tacamul, si asa ajung sa scrie porcarii. Si nu pentru ca ar vrea sa scrie porcarii ci pentru ca scriu in graba. Pentru ca scriu atunci cand nu au nimic de zic, cand nu e apa in fantana. Si asta fiinda sunt ambitiosi. Dupa care, odata ce si-au tradat talentul incep sa se justifice si atunci scriu alte porcarii. Sau se apuca sa-i citeasca pe critici.”

Cel mai bun

“In primul rand trebuie sa ai talent, foarte mult talent. Cum avea Kipling. Si-apoi trebuie sa ai disciplina. Ca Flaubert. Apoi trebuie sa ai o conceptie clara legata de ceea ce poate deveni cartea respectiva si o contiinta de sine absoluta, la fel de stabila ca sistemul metric, asta ca sa eviti sa fii fals. Pe langa toate astea, trebuie sa fii inteligent, dezinteresat si, mai presus de toate sa ramai in viata. Incercati sa va imaginati cum ar fi sa se adune toate calitatile astea intr-o singura persoana. Cel mai greu lucru, avand in vedere cat de repede trece timpul, ii va fi sa ramana in viata si sa-si faca treaba.”

O constiinta de sine absoluta… europenii in vremea lor de glorie lasau zeilor acesta povara. Ce poate fi mai ciudat si mai naiv pentru un european sceptic decat acest american increzator in sine? Dar Hemingway scrie mai departe literatura.

Un tip in varsta isi aminteste despre viata lui si a celor care i-au fost aproape. Isi aminteste de copilarie, de anii lucrati in publicitate, de moartea parintilor, de prima, a doua si a treia sotie si de transformarea lui dintr-un om sanatos si cu pofta de viata intr-un batran bolnav de inima, preocupat sa se gandeasca la inexistenta.

Pana la urma nu e asa de grav. Si pentru batranete mai ai acolo rezervate cateva roluri: bunic, tata grijuliu pentru copiii pe care i-ai neglijat  pe cand munceai de zor, pictor, pasiune de o viata eliberata acum de constrangerile muncii in publicitate.

Dar fiecare dintre roluri se destrama cu meticulozitate. Sa incepem cu ultimul.

Timp de jumate de an picteaza in fiecare zi dupa ce se muta in satul de lux pentru pensinari de la marginea marii.  Dupa care i se pare ca ceea ce face este lipsist de sens. In zadar Nancy, fiica lui din a doua casatorie, ii povesteste cum o studenta de la Arte s-a uitat fascinata la tablorile lui.  El simte ca s-a apucat sa picteze prea tarziu: o activitate de amator  cu care doar isi umple utimii ani. Pictura nu mai poate implini o viata care se sfarseste si devine asfel un hobby, la fel de banal ca oricare altul.

Dar poate  ar fi mai bine sa se mute inapoi la New York si sa fie alaturi de Nancy al carei sot tocmai ce s-a retras sa mediteze, tulburat de responsabilitatea de a creste un copil. S-ar simti implinit. Ar fi bunic si s-ar implini rolul de tata pe care l-a cam neglijat in doua cele casnicii destramate.  Si totusi nu poate: ar fi prea egosit sa nu recunoasca ca de fapt el este cel care are nevoie de ajutor, coplesit de singuratate  si neajutorat de boala.

Lumea ii scapa printre degete, se indeparteaza si el simte asta cu fiecare zi care trece, cu fiecare telefon care ii anunta ca a mai murit un fost coleg. Si apoi mai sunt regretele. Toate aceste regrete ca nu mai poate schimba nimic din ce a facut desi atat de mult si-a dorit sa traiasca de fapt o alta viata.

In Moartea lui Ivan Ilici Tolstoi isi aduce muribundul intr-o stare asemanatoare. Dar de aici drumurile se despart. Pentru Ivan Ilici la sfarsit moartea nu mai exista. Ïn ultimele ore din viata se intreaba unde este moartea de care s-a temut atat si descopera ca in locul mortii era lumina. In secolul 21 se intampla altfel.

Eroul lui Philip Roth are o ultima operatie pentru care prefera anestezie generala.

“S-a scufundat simtindu-se departe de-a fi doborat, dornic sa se implineasca iar, si cu toate acestea nu s-a mai trezit niciodata. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenta, intrand in neant fara nici macar sa stie. Exact asa cum se temuse de la inceput”.

Nu mai are o ultima iluminare, mantuirea nu mai e posibila. Eroul nostru, orisicine, ajunge in locul de care s-a temut: neantul. Nici un zeu nu mai asteapta dincolo.

Bun de citit:

• Interviu cu Philip Roth
• Recenzie in nyt
• Alta recenzie nyt
• Cartea