“We are all children of the Greeks. We intuitively grasp the need for a sens of moral direction: it is not necessary to be familiar with Socrates to feel that the unexamined life is not worth much“.

Ultima carte a lui Tony Judt are toate sansele sa fie privita cu suspiciune in orice tara din Europa de Est pentru ca, in incercarea de raspunde crizei actuale a statelor vestice, atribuie statului national un rol important in realizarea coeziunii si bunastarii sociale. Iar in Europa de Est Statul a lasat numai amintiri neplacute in ultimii 50-60 de ani.

Desi am trecut peste aceste suspiciuni, cartea nu m-a convins. Dar, straniu ca intr-o iubire, cartea care m-a sedus de la primele cuvinte: “Something is profoundley wrong with the way we live today”, propozitie cu care sunt complet de acord.  Mai departe insa nu vad, cu toate argumentele academice si morale, ce treaba are statul cu felul in care ne traim vietile. Adica in situatia fericita ar trebui sa nu aiba legatura.

Argumentatia autorului pleaca de la observatii care intr-adevar te pun pe ganduri: in statele unde liberalismul economic a ajuns la apogeu in ultimii 30 de anii ia (SUA, UK)  iar rolul statului a fost eclipsat, inegalitatile sociale s-au adancit, rata criminalitatii a crescut, media de varsta este mai scazuta decat in statele sociale europene (Norvegia, Suedia, Germania) iar bolile mintale mult mai frecvente. Asemenea consecinte ale bogatiei trebuie evitate. Autorul vede statul ca fiind cel care aplica eforturile indivizilor pentru o lume mai buna. Insa e discutabila solutia.

Tony Judt are insa meritul de a pune probleme pe care am incetat sa le mai punem. Este libertea neparat legata de bogatie? Este eficienta economica egala cu bunastarea societatii? Nu ar trebui sa toleram si servicii publice ineficiente economic dar bune pentru ca imbunatatesc standardul de viata general? (educatia publica, sanatatea, transporturile). Este bine ca ne apreciem vietile in prisma eficientei economice a individului?

Dar la aceste probleme cred ca tot individul poate gasi raspunsuri si tot el se va stradui ca sa gasesaca sprijin (inclusiv la Stat) pentru aplicarea solutiilor. Asa cum de altfel observa si autorul, in secolul 18, autorii de pamflete, comedii si eseuri au erodat in imaginarul public autoritatea regilor si cardinalilor pregatind aparitia statului modern. Aceiasi pamfletari (folosind alte mijloace media) pot eroda si acum autoritatea bancilor, agentiilor de rating, a burselor sau a corporatiilor mutinationale sau pot subrezii concepte precum “globalizarea” si “PIB”. Ironia  bate ideologia. Ca statul va beneficia de pe urma eroziunii autoritatii acestor simboluri, e alta treaba. Nu statul a devenit mai puternic, adversarii lui sunt mai slabi.

Dincole de Da si Nu, Tony Judt, un intelectual de stanga, reuseste sa impinga problemele acolo unde inca nu am avut curajul sa le privim. Nu cred ca va fi tradusa cartea prea curand in Romania. Aici intelectualitatea e de dreapta, iar stanga e poticnita. In incheiere doar un citat:

“In writing this book, I hope I have offered some guidance to those – the young especially – trying to articulate their objections to our way of life. However, this is not enough. As citizens of a free society, we have a duty to look critically at our world. But if we think we know what is wrong, we must act upon that knowledge.”

Resurse:

• Nytimes
• Si unul care nu e de acord dar ceva ii place.

Nu am scris de aproape o luna aici. Am avut prea multe carti dintr-o data si numai am citit. De fapt am frunzarit, pentru ca avand mai multe carti devine problematic pe care sa o citesc prima.

Chiar, exista istorie adevarata? Djuvara raspunde la intrebare foarte frumos in cartea cu acelasi nume. Carticica (are numai 144 de pagini si se citeste pe nerasuflate) mi-a placut din doua motive.

Primul este felul cum autorul foloseste metode precum fenomenologia sau hermeneutica in cercetare si argumentare. Reuseste astfel sa ne ofere un exemplu reusit de “filosofie pusa la treaba” in contrast cu perceptia generala ca filosofia e doar dezbatere fara rezultat.

Al doilea este felul cum apropie istoria de arta. Normal, un istoric trebuie sa se documenteze foarte serios si sa aiba metode cat mai stiintifice in stabilirea datelor, epocilor etc. Dar cand va prezenta rezultatul cautarii va trebui sa aiba ceva talent ca sa reinvie trecutul. Adica va trebui sa aiba “emotie istorica” !

Este pentru prima data cand citesc aceasta sintagma. Redau intocmai definitia autorului:

“Aceasta este emotia istorica: abolirea, timp de o clipa, a eului prezent si retrairea intensa, in simpatie, a unui moment din trecutul altora.”

Djuvara pleaca de la propriile experiente. Din cauza mirosului de mimoze isi aminteste o iubire adolescentina. Retraieste in timpul vizitei la stomatolog aceasta iubire si pleaca de acolo foarte emotinat ca si-a amintit de Ea. Regreta ca nu  a urmat-o pana la capatul lumii. Ajunge acasa si scotoceste dupa jurnale din acea vreme. E dezamagit. Ce scrie in jurnal despre iubirea contemporana nu se compara cu ce traieste el acum, dupa multi ani. Ce scrie in jurnal e palid si face ca trecutul sa para neadevarat. Ce isi aminteste el e viu. De aceea scrie   “gradul de veridicitate al unei fasii din trecut retraite depinde de intensitatea emotiei care i-a insotit resuscitarea”. Cu alte cuvinte degeaba ai hartoagele daca nu ai pasiunea. Cam asa devine adevarata istoria (repet, Djuvara nu exclude documentarea minutioasa).

Nu sunt un priceput in filosofia istoriei insa cartea m-a sedus. Mai ales ca exclude determinismul si ideile lui Marx cu totul. Astfel Djuvara aduce istoria, pentru noi romanii, inapoi la firescul ei.