Pe coperta 4 scrie ca “Este cartea anului, marea surpriza a lui 2008“. Cel care sustine treaba asta este Dan C. Mihailescu.  Ca multi altii banuiesc, nu am citit toate cartile aparute in 2008 si nu am cum sa-l contrazic.  De aceea formulari critice de acest gen nu prea spun nimic.

In schimb pot spune ca citind aceasta carte ai un bun prilej sa te gandesti la ce mananci si bei zi de zi. De cine sunt facute, cum sunt facute, ce istorie au, cum as putea sa cunosc exact ce contin si cum as putea sa ma asigur ca ce e pus acolo imi face bine. Confesiunile unui cafegiu e o carte despre gust…

Un cafegiu ajunge celebru in Bucurestiul anilor ’70 datorita gustului cafelei Avedis, cafea pe care o prajeste chiar el, la vedere, cum ii place sa spuna. Au venit la el sa-si cumpere cafeaua actori si scriitori vestiti, generali de Securitate, profesori universitari si se pare insesi Elena Ceausescu bea cafea Avedis prajita de maestrul Florescu.

Fara indoiala exista o reteta pe care cafegiul o pastreaza cu strictete. Nu v-o spun, o cititi in carte. Dar mai exista ceva. Pasiunea pentru cafea devine un fel de a fi si transforma gestica obisnuita a fabricarii si vanzarii  in ritual. Nichita Stanescu nu se duce doar sa ia cafea, mai ramane la o vorba cu alti scriitori, toti doritori sa bea in fiecare zi o ceasca de cafea care sa aiba exact acelasi gust, adica bun.

In prezent nu stiu pe nimeni care sa vanda cafea marca proprie, facuta in casa cum se zice. Dar nu e vorba doar de cafea.  Majoritatea alimentelor din supermarket au un gust artificial, conceput special pentru Europa de Est. Sunt fabricate industrial, calitatea este indoielnica si in ciuda reclamelor agresive mie mi se par toate anonime (singura celebritate din etichete fiind litera E).

Gheorghe Florescu nu scrie doar despre cafea. Cartea este si o marturie istorica, un document necesar celor care studiaza viata si intamplarile din timpul Epocii de Aur. Dar acestea sunt lucruri care intr-un fel sau altul s-au mai spus. Istoria lui de cafegiu de Bucuresti e insa noua si merita toata atentia. Cine stie, poate in viitor nu vom mai cumpara cafeaua cu reclama TV ci cafeaua de la magazinul din colt, unica dupa reteta unui om pasionat de munca lui. Si sunt atatea alte gusturi care isi asteapta maestrul…

Am vazut vineri Amintiri din Epoca de Aur si am ras cu pofta, cum nu rad la comediile americane. Partea buna e ca americanii au sa rada la acest film desi probabil nu ii vor prinde tot farmecul.

Fiecare legenda urbana  (filmul e alcatuit din 4 scurt metraje) e un prilej de retraire. Umorul are farmec pentru ca e involuntar: scenele sunt atat de bine facute ca ai impresia ca asa era lumea si uite, felul cum era lumea aceea acum ne face sa zambim, un pic amarui, dar e zambet.

E meritul lui Cristian Mungiu ca adauga memoriei comunismului umorul necesar.   Pe langa Memorialul Durerii aveam nevoie de aceste legende urbane ca sa pastram viata din afara interogatoriilor si inchisorilor, din afara fabricii, minelor sau dramelor casnice. Iar acest trai avea multe, multe absurditati amuzante.

E  de  vazut pentru ca Mungiu reuseste sa faca un film despre noi romanii intr-un limbaj cinematografic limpede. Cu atentie la amanunte, cadre memorabile si continut autentic romanesc se incheaga un film digerabil cred eu de toata lumea. La filmele romanesti premiate am vazut oameni iesind din sala dupa o jumatate de ora. La acest film nu se va intampla. Cu aceste amintiri nu numai ca putem fi cunoscuti, ci si savurati.

Un clip cu cateva imagini din ultima legenda a filmului, cea a politistului lacom.