Povestea lui Orisicine

Un tip in varsta isi aminteste despre viata lui si a celor care i-au fost aproape. Isi aminteste de copilarie, de anii lucrati in publicitate, de moartea parintilor, de prima, a doua si a treia sotie si de transformarea lui dintr-un om sanatos si cu pofta de viata intr-un batran bolnav de inima, preocupat sa se gandeasca la inexistenta.

Pana la urma nu e asa de grav. Si pentru batranete mai ai acolo rezervate cateva roluri: bunic, tata grijuliu pentru copiii pe care i-ai neglijat  pe cand munceai de zor, pictor, pasiune de o viata eliberata acum de constrangerile muncii in publicitate.

Dar fiecare dintre roluri se destrama cu meticulozitate. Sa incepem cu ultimul.

Timp de jumate de an picteaza in fiecare zi dupa ce se muta in satul de lux pentru pensinari de la marginea marii.  Dupa care i se pare ca ceea ce face este lipsist de sens. In zadar Nancy, fiica lui din a doua casatorie, ii povesteste cum o studenta de la Arte s-a uitat fascinata la tablorile lui.  El simte ca s-a apucat sa picteze prea tarziu: o activitate de amator  cu care doar isi umple utimii ani. Pictura nu mai poate implini o viata care se sfarseste si devine asfel un hobby, la fel de banal ca oricare altul.

Dar poate  ar fi mai bine sa se mute inapoi la New York si sa fie alaturi de Nancy al carei sot tocmai ce s-a retras sa mediteze, tulburat de responsabilitatea de a creste un copil. S-ar simti implinit. Ar fi bunic si s-ar implini rolul de tata pe care l-a cam neglijat in doua cele casnicii destramate.  Si totusi nu poate: ar fi prea egosit sa nu recunoasca ca de fapt el este cel care are nevoie de ajutor, coplesit de singuratate  si neajutorat de boala.

Lumea ii scapa printre degete, se indeparteaza si el simte asta cu fiecare zi care trece, cu fiecare telefon care ii anunta ca a mai murit un fost coleg. Si apoi mai sunt regretele. Toate aceste regrete ca nu mai poate schimba nimic din ce a facut desi atat de mult si-a dorit sa traiasca de fapt o alta viata.

In Moartea lui Ivan Ilici Tolstoi isi aduce muribundul intr-o stare asemanatoare. Dar de aici drumurile se despart. Pentru Ivan Ilici la sfarsit moartea nu mai exista. Ïn ultimele ore din viata se intreaba unde este moartea de care s-a temut atat si descopera ca in locul mortii era lumina. In secolul 21 se intampla altfel.

Eroul lui Philip Roth are o ultima operatie pentru care prefera anestezie generala.

“S-a scufundat simtindu-se departe de-a fi doborat, dornic sa se implineasca iar, si cu toate acestea nu s-a mai trezit niciodata. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenta, intrand in neant fara nici macar sa stie. Exact asa cum se temuse de la inceput”.

Nu mai are o ultima iluminare, mantuirea nu mai e posibila. Eroul nostru, orisicine, ajunge in locul de care s-a temut: neantul. Nici un zeu nu mai asteapta dincolo.

Bun de citit:

• Interviu cu Philip Roth
• Recenzie in nyt
• Alta recenzie nyt
• Cartea