Am aflat din ziare: revolutii in lumea araba, un cutremur a zguduit Japonia, o centrala nucleara aproape a explodat, Osama a fost ucis. Pana acum nu m-am gandit ca ziarul poate fi scris din proza scurta. Jurnalistul scrie despre evenimente, ele nu sunt povestite in sens literar, sunt relatate iar rezultatul e un reportaj, un gen de scriitura care apartine efemerului, literara are alt statut.

Totusi, de cand citesc NYT pe Kindle,  am inceput sa cunosc un povestitor usor inspaimantator ca prezenta (poate fi in aceeasi zi in multe locuri), care deapana povestea lumii cu un ton serios, preocupat, documentat dar cu eleganta. Un zeu cu chip din litere povesteste incontinuu ce se intampla in afara vietii noatre personale, evenimente care totusi, considera el, ne influenteaza.

Asa ca dupa ce am avut doua saptamani varianta gratuita a ziarului, am apasat magicul buton “Buy”, cel care printr-o vrajitorie imi aduce cartile si ziarul din America in cateva secunde.

Rubrica mea favorita nu este insa despre politica sau economie. Rubrica care imi place cel mai mult este “Obituaris” si in ea sunt cuprinse scurte si savuroase povestiri despre viata celor care tocmai au murit. Un fel de metafizica de serviciu.

“Lanny Friedlander, who with little more than a typewriter and a stack of paper founded the libertarian magazine Reason  in his college dorm room in 1968 and ran it briefly before dropping out of sight for the next 40 years, died on march 19 in Lowell, Mass. He was 63.“

Dintr-o fraza si o propozitie stii cine a fost, ce i-a placut sa faca in viata si cat a trait.  Daca te intereseaza, continui. Pe scurt vei avea reusitele, esecurile, suferinta dinaintea mortii, moartea si reamintirea.  Ce sa scrii despre un om in jumatate de pagina? Dar acesta e farmecul rubricii. Intr-un spatiu restrans esti obligat la esential. Alegerea devine problematica…

Imi imaginez ca simetric acelasi exercitiu l-a facut si Lanny, mort in urma unui infarct. Nu vom stii ce a gandit si foarte probabil el se vedea pe sine mult mai personal decat fraza de deschidere a articolului. Dar ce ma intereseaza este ce retine memoria ziarului si stilul in care o face. Acum patru secole un necrolog ar fi fost despre iertarea pacatelor…

Citind aproape zilnic rubrica Obituaris mi se pare ciudat ca nu are fiecare om la disiparitia lui un astfel de articol. Ar trebui sa fie obligatoriu depus la Arhiva.  Fara el sa nu poti obtine certificatul de deces. Am avea astfel o mica povestire pentru fiecare viata.

Este prima carte pe care o citesc de acest autor si prima carte proasta pe care o termin stiind ca e asa. De pe la jumate am citit insa in diagonala… Dar ceva mi s-a intamplat: pana acum detectam o carte stupida
de la primele 20 de pagini maxim.

Cartea se numeste “Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim”. Un titlu promitator. Ma intereseaza viata personala. Nu povestile din tabloide care dezvaluie amanunte picante. Sunt interesat de toate acele gesturi mici care închegate de dorinte si sentimente dau ceea ce numim cotidian, viata zilnica . Iar daca aceasta  este si inspaimantatoare, curiozitatea mea devine obsesie: cum se lupta omul in mica si neinsemanata lui viata personala? Cum sunt acele lupte in care nu vei fi niciodata erou chiar daca le castigi? In care nu sunt monstrii, nici trupe speciale, nici boli nemiloase ori iubiri romantice,  nici oameni rai care sa simplifice ecuatia, nici camere de filmat si reporteri avizi sa relateze faptele de la fata locului?

O astfel de viata e complicat de povestit dintr-un motiv simplu: e al naibii de greu sa tragi cu ochiul acolo fara sa banalizezi lucrurile sau sa pui clisee unde nu intelegi.

Trebuie sa fii un povestitor bun,  precum Flaubert, Tolstoi, Cehov, Carver sau Roth ca sa ajungi sa intelegi si sa plasmuiesti viata personala. Ce vreau sa zic cu toata tarasenia asta este ca un romancier e  pretentios cu sine daca pretinde sa povesteasca ceva atat de greu de descris ca viata personala. Daca nu e in stare mai bine se apuca de romane istorice sau de actiune.

Am citit in cartea asta toate cliseele care de obicei se insaileaza ca sa-ti dea senzatia de viata personala: despresia ca boala, divortul de neinteles de femeia care nu intelege, parintii personajului care nu se iubeau, tatal homosexual nedeclarat si neinteles de fiu. Intamplator sau nu, personajul Maxwell Sim recunoaste si el la final ca este un britanic sadea homosexual. De, mentalitatile s-au schimbat, nu mai face greseala tatalui. Iar ca sa se recunoasca homosexual (ce iluminare!)  il ajuta o chinezoaca din Sidney pe care o cunoaste de doua ore, el fiind un barbat matur de 48 de ani. Alte clisee? Mai sunt. Banicile care sunt rele pentru ca au adus criza cu lacomia lor, obiectele fabricate in China de bieti chinezi ca sa fie ieftine pentru noi occidentalii lacomi. Lucruri pe care le aflii din ziare nu din viata personala. Etc, etc…

Primele capitole sunt acceptabile. Ba sunt si cateva pagini sclipitoare: o discutie despre periute de dinti reuseste sa sublinieze grotescul limbajului corporatist infiltrat in viata personala. Dar de la aceste pagini incolo cunoasterea si inspiratia il parasesc pe autor tot mai repede. In ultimele pagini, cand personajul beat si disperat vorbeste cu GPS-ul masinii, devine evident ca nenorocitul de roman trebuia terminat o data si autorul e in criza de timp. Iar incheierea este de un postmodernism uzat: autorul se intalneste cu personajul, bla, bla in sfarsit se pune punct cosmarului.

Nu scriu despre cartile care nu-mi plac pentru ca timpul e mult prea scurt. Dar acum am facut-o pentru ca m-a intrigat pacaleala asta cu titlul, cu primele capitole, promisiunea cu viata personala, contrastul dintre istetimea scrisului si rezultatul final. Feriti-va de magarus! era o emisunea la TV cand eram copil. In cazul asta cartea e magarusul.