Linia subtire dintre orgoliu si nebunie

“Complexul grandorii personale consteleaza cele mai multe asociatii; el se  exprima mai ales in afectare care nu are alt scop decat sublinierea demnitatii personalitatii. In aceasta privinta ea este un mijloc normal si foarte cunoscut al vanitatii. Aici el ajunge in concordanta cu orgoliul argumentat patologic la o inaltime exagerata. Pentru ca afectul activ care se afla la baza lui pare sa nu se stinga niciodata, complexul dureaza decenii intregi si devine maniera, care contrasteaza flagrant cu situatia reala. Acelasi lucru se vede dealtfel si la normalii care sunt deplasat de infumurati si care isi pastreaza atitudinea mareata chiar daca ea nu corespunde cu situatia reala.

Corespunzator afectarii exagerate gasim si idei de grandoare exagerate, care au ceva grotesc,  pe de o parte din cauza contrastului lor cu realitatea, iar pe de alta din cauza expresiei lor verbale afectate si greu de inteles. Principiul acestui fenomen se gaseste si la normali al caror orgoliu contrasteaza cu inteligenta lor si cu situatia exterioara.” (p.125)

Fragmentul face parte din “Psihologia bolilor spiritului“, studiul despre Dementia praecox (in traducere ar fi prostire timpurie). Complexul mai sus pomenit este una din trasaturile acestei boli, in descrierea lui C.G. Jung. De obicei in acele vremuri (acum mai bine de 100 de ani) bolnavii de acest tip jumatate de zi se credeau Napoleon si erau fericiti, jumatate Sisif si se simteau nenorociti. Pentru somn mai ramanea destul de putin. Probabil si acum e la fel.

In carte Jung, asemeni unui explorator, navigeaza in apele nebuniei si, asa cum exploratorii trebuiau sa gaseasca nume pentru pamanturi noi ori animale necunoscute, la fel si el da nume unor noi insule de care se foloseste ca sa mearga mai departe. Inca nu stiu unde ajunge. Deocamdata, atent la soaptele nebunilor el incearca sa le traduca limbajul.