Trebuie sa fii foarte atent, sa compui mereu acel chip care spune lucrurile obisnuite in situatii obisnuite, sa nu lasi de banuit, sa nu te tradezi. Ei sunt foarte aproape, ca pielea de carne, oricand te pot simti.
Drept dovada eroul nostru a fost descoperit si condamnat la moarte. Adica invitat la esafod, la expunere maxima, la dezvaluire totala, desi nu se va dezvalui nimic in afara poate de foile pe care condamnatul le mazgaleste in celula:
“Ma mai gandesc si la multe altele, dar lipsa de exercitiu in ale scrierii, graba, emotia, slabiciunea… Stiu cate ceva! Stiu cate ceva! Dar e atat de greu sa exprimi acel ceva”.
Avem un condamnat, restul e pe dos: vizitele sotiei vin la pachet cu mobilierul si amantul, evadarea este o surpriza din partea directorului inchisorii, colegul de celula se dovedeste a fi calaul, inchisoarea nu are decat un singur detinut, executia a fost amanata deoarece calaul se simtea indispus etc.
Desi condamnatul este un fel de aniti- contele de Monte Cristo, cartea nu este o farsa sau o intorsatura de stil. Nu dezvalui nimic daca spun ca “Invitatie la esafod” este romanul celei mai reusite evadari: cuvintele si lucrurile se reunesc la sfarsitul cartii si eroul paseste peste realitate inspre cei de o seama cu el.
Cartea a aparut in 1938, e scrisa in limba rusa si e altceva decat felul de a fi din “Lolita”. In “Lolita” singuratatea, imposibilitatea de spune ceva sunt “indulcite” de magia povestii si a nimfetei. Cel putin in prima parte. Aici, aceleasi imposibilitati dar avem un condamnat la moarte slab, antipatic, sperios, ciudat de-a dreptul dar cu simt poetic dezvoltat:
“am dat, intr-o amiaza fierbinte, de un orasel adormit, atat de adormit, incat cand un om care dormea pe prispa langa un perete de un alb stralucitor se ridica in sfarsit in picioare ca sa ma conduca pana la bariere, umbra lui albastrie de pe perete nu l-a urmat imediat”
Romanul nu e o parabola sau ceva asemnator, nu e un roman cu cheie si alte simplitati lancede. Am vazut scris acolo la prezentarea editurii ca se intampla intr-o “tara totalitara”: de fapt e un oras foarte obisnuit, cu putin farmec adaugat de cuvinte. Nabokov reuseste sa “tina” toate sensurile in text, dependente de fraza si stil. Daca noi gasim altele, cu gandul la umanitate, totalitarism si alte teme, sunt numai ale noastre.
6 Responses
Stay in touch with the conversation, subscribe to the RSS feed for comments on this post.
suna…tentant! sigur o sa imi placa si sigur o sa ma prinda, exact cum s-a intamplat si in cazui “ochiului” lui Nabokov, care m-a tinut conectata pana la final, iar dupa aceea mi-a revenit in minte de nenumarate ori, intrand cand cu subtilitatea unei inchipuiri, cand cu un sut zdravan de bocanc al realitatii.
sunt in epoca in care nu pot citi nimic. doar recitesc ce mi-a placut de-a lungul vremii, ca sa fiu sigura ca nu voi trai dezamagiri (nu am starea, nu am puterea sa suport “lovituri”), dar Invitatie la esafod simt ca nu are cum sa ma dezamageasca. multam de pont
Ei, uite ca Ochiul nu citisi dar ma apuc de ea, ca mai vreau sa citesc cateva carti de Nabokov.
chiar merita, mie mi-a placut mult! cand am citit-o am imprumutat-o de la o prietena, dar e musai sa mi-o cumpar, sa o pot reciti…
Foarte mult mi-a placut însemnarea ta. Cu deosebire concizia din ultimele doua fraze – ”Nabokov reuseste sa “tina” toate sensurile in text, dependente de fraza si stil. Daca noi gasim altele, cu gandul la umanitate, totalitarism si alte teme, sunt numai ale noastre.” Cred ca se aplica si la alte carti de-ale lui.
Da, se aplica si la alte carti, nu-i placea dezordinea “amoroasa” a ideilor, specifica exaltarilor ideologice.
Ma bucur ca ti-a placut insemnarea. Ma gandeam daca sa trec un fragment despre persoana Nabokov…dar acum sunt hotarat sa il trec, e scris de Berberova, ma duc sa il caut.
Mie-mi place mult Nabokov (cui nu-i place? : ). Anul asta a fost an Nabokov pentru mine – i-am citit-recitit mai ales scrisorile, cursurile, interviurile, biografia scrisa de B. Boyd. Pozitiile contra tezismului în literatura nu mi se mai par, acum, surprinzatoare – dar trebuie plasate în context (de pilda, în scrisorile catre Edmund Wilson, intelectual american de stînga care avea, ca multi altii, multe candori fata de ce se întîmpla în Uniunea Sovietica, Nabokov era nevoit sa explice de ce ideologizarea literaturii nu e buna.
Dar citesc cu placere mereu proaspata reversul demonstratiilor de mai sus: importanta imaginii (nu a ideii), a detaliului, a ”preciziei poetice”…