Skip to content


Filip Florian – Degete mici

degete mici Mi-am cumparat “Degete mici” de la targ (tot auzisem de el) si m-am pus pe citit si am si terminat-o. De obicei cartile debuturi Polirom le arunc dupa 20 de pagini. Spre deosebire de alte debuturi, proze contemporane etc, aici nu m-au exasperat aventurile sexuale ale autorului, tristetile zaharisite, facilele evadari in imaginar sau atenta si goala descriere a realitatilor romanesti ori alte bazaconii din care sa inteleg ca autorul e ori destept, ori sufera, ori e de o luciditate iesita din comun.

In “Suplimentul de cultura“, prin 2007, se scria despre iminenta traducere peste ocean a cartii “Degete mici”, drepturile urmand sa fie preluate de o mare editura din lumea lor de acolo. In articolul la care am pus link autorul consemneaza cu mandrie tot felul de premiere, posibile sume incasate din drepturi etc. Nu stiu daca contractul s-a incheiat dar ce stiu este ca nu mi s-a parut nimic uimitor in oferta americanilor. Este firesc ca “Degete mici” sa fie dorita de orice editura, cat o fi ea de mare. Este o carte normala, adica este o carte buna, nu una mediocra, laudata prin reviste literare din diverse motive cunoscute doar autorilor respectivelor articole.

De ce este o carte buna? Primul motiv care imi vine in minte este umila si fecunda atentie pe care povestitorul o acorda personajelor sale. In roman ai mereu senzatia ca povestitorul abia asteapta sa fuga din fata ta ca sa lase personajele sa vorbeasca, ceea ce dovedeste daruire in a-l asculta pe Celalalt, zic eu atitudine esentiala pentru un scriitor. Si reuseste acest truc, spun truc pentru ca nu fuge nicaieri, el povesteste in continuare imprumutand voci si pastrand ritmul povestirii.

Un alt motiv ar fi mesajul intregului continut, lucid si optimist in acelasi timp. In carte se vorbeste despre dictaturi, condamnari si imposibilitatea dovedita de a pedepsi pe vinovatii, reiese clar, puterea nu se autodevoreaza, se conserva, oricine ar veni la conducere, vinovatii raman nepedepsiti, o concluzie destul de pesimista. Totusi, in ciuda dezamagirii evidente, povestitorul iubeste oamenii asa cum sunt si gaseste adorabilul acolo unde un ochi grabit ar consemna banalul sau incredibilul (in lumea de azi, cam acelasi lucru).

Ma opresc aici cu motivele, mai sunt si altele, depre care s-a mai scris. Totusi ciudat mi s-a parut ca este laudat pentru maturitatea exprimarii , lucru neobisnuit la un debutant. Pe undeva Simona Sora zicea ca e convinsa ca “Degete mici” e doar unul dintre romanele scrise de Filip Florian, pe care el l-a ales pentru debut lasand restul in sertar, altfel nu se explica aceasta maturitate.

Ceea ce mi se pare complet aiurea. Continutul este de o deplina maturitate dar autorul nu are deloc stil. Chiar deloc. Stilul este imprumutat in totalitate de la Marii Maestrii ai scrisului, nu spun care, spun doar ca proza sud-americana este la ea acasa in acest volum. Este un imprumut inteligent, nu are nimic de-a face cu copierea, dimpotriva, dovedeste lecturi atente, facute de autor cu aceiasi daruire cu care si-a ascultat personajele. Este ca si cum ai inventat o licoare magica si vrei sa o dai prietenilor. Nu mai stai sa inventezi si lingurita, iei una din sertar si imparti licoarea cu ei.

Nu am citit urmatorul lui roman dar mi s-a parut ciudat ca e scris la doua maini. Nu stiu daca asa se poate gasi propriul stil. Dar pana una alta, cine nu citeste “Degete mici”, pierde. Ce anume? Se poate afla citind :)

Postat in carti. Taguri , .

3 Responses

Stay in touch with the conversation, subscribe to the RSS feed for comments on this post.

  1. Super postu, chiar m-ai intrigat ca romanul nu are stil, ci e unul imprumutat de la maestrii sud americani. Care sa fie? Marquez, Llosa, Borges, Fuentes, Carpentier, Rulfo, Onetti…? Spune, omule!

  2. Aici ma simt tentat sa dezvolt insa nu este tocmai ce as vrea sa scriu, un scriitor isi are arta lui, eu pot sa fiu incantat, dezamagit etc. dar fara pretentia ca pot diseca stilul, asta e treaba criticilor. Ma aventurez putin si spun Onetii pentru calitatea senzatiei, Marquez pentru relevanta magicului, Cortazar pentru exprimarea starii “in scurt” (cu referire la proza lui scurta). Si un scriitor din Portugalia pentru frazarea anumitor pagini. Dar e grosolan spus, in cazurile acestea se inventeaza un tip de lectura care sa justifice afirmatiile, nu se numeste asa pur si simplu.

  3. FlorinButnaru said

    Mi-ai “facut pofta” sa citesc si eu cartea :)

Some HTML is OK

(required)

(required, but never shared)

or, reply to this post via trackback.