Cristian Mungiu - 4 luni 3 saptamani si 2 zile
Ne-am dus la film cu emotii: oare ce imagini, ce dialoguri vor fi in acest film romanesc care a luat cel mai tare premiu al cinematografiei mondiale? Cum este un film romanesc socotit nu doar in batatura noastra genial, ci si pe la case mult mai mari? Este un film care “iti taie respiratia” asa cum mi s-a intamplat de multe ori cand ma uit la filmele premiate la Cannes. Pesonajele si situatiile sunt romanesti, dar realizarea nu seamana cu nimic cunoscut.
Sunt cateva de retinut din acest film, ca sa nu ma sufoc cu adjective.
Noutatea si sensibilitatea cadrelor. Acolo unde se opreste camera de filmat, acolo este ochiul lui Dumnezeu. Iar ochiul lui Dumnezeu nu vede tot, asa cum se crede, el vede cat sa se inteleaga tot. Cred ca fiecare spectator din sala a avut senzatia ca este in film, ca alergi impreuna cu personajul, ca esti la masa cu ei sau tocmai asisti la un avort. Mi-a placut indeosebi ca nu pune toti actorii in cadru ci doar semne ale existentei lor: vocea si genunchii deschisi ai fetei care asteapta avortul spontan sunt mai sugestive decat intregul corp in dialogul cu prietena ei.
Scenariul. Ajutat de jocul actorilor, uiti ca este vorba acolo de un scenariu. Nu se ingramadesc replici inteligente, nici sensibile, e asa cum se vorbeste. Totul ajutat de timp, care este bine calculat in film, nu se acopera perioade de timp prin replici, nu se justifica actiuni prin cuvinte, nici o artificialitate de acest gen.
Epoca. Este o executie publica a generatiei adulte dinainte de ‘89 (si dupa, pentru ca oricum nu s-au schimbat mult lucrurile). Dialogurile purtate la o aniversare de familie reproduc intocmai stupiditatea si insensibilitatea generatiei de 40, 50 de ani, ticurile lor verbale si de gandire, graba de a face lucrurile ca asa trebuie facute etc.
Actiunea. Ei bine, are si actiune filmul, are si suspans. Nu acela din filmele comerciale. Cand ea alerga sa arunce avortonul, suspansul se naste din firescul situatiei: o femeie care alearga noaptea, teama ei de un trecator care poate fi un agresor, latratul brusc al cainelui tocmai cand vrei sa arunci avortonul la gunoi si te uiti speriat in toate partile, fuga in intunericul scarii de bloc. Actiune si supans 100%.
Personajele. Nu sunt personaje tip, simplu de construit din jocul unui actor bun si din replici specifice. Sunt personaje care “se fac din mers” ele se descopera odata cu scena. Apoi dispar si reapar firesc.
Ar mai fi de spus, dar mai bine te duci, pardon, intri in film, cuvintele oricum sunt in plus.
Ultimele articole in filme
Tags: filme
October 9th, 2007 at
Intr-adevar, 432 e un film care se traieste. Mi-a placut cum ai scris - limpede si la obiect. Trebuia sa ma vezi cum dadeam din cap cand citeam: “asa e”, “asa e”, “exact”.
October 9th, 2007 at
La film de multe ori am vrut sa plec, sa ies din scena. Nu sa plec de la film, sa plec din camera respectiva, din acea situatie, atat de prins eram. Conteaza mult sa vezi filmul pe ecran de cinematograf ca sa te bucuri de toate reusitele lui, sa-l traiesti la maxim.
October 11th, 2007 at
“Recenzia” aceasta la fil ma face sa ma gandesc ca exista nationalism in cinematografie. In filmele romanesti, fie ele reusite sau mai putin reusite, te poti identifica cu personaje sau barem ai un deja-vu al unor actiuni, pe cand in filmele straine, americane, frantuzesti mai greu. O fi posibil sa fie o limitare a orizontului sa gandesti uman, dar romaneste si nu poti pricepe folozofiile si trairile altui popor. Filmul de fata, nu l-am vazut, trateaza o tragedie a femeilor care au facut avort pe acea vreme, care o parte din noi si-o mai aduc aminte, poate chiar femei care au trait drama. Senzatia poate fi data si de aceasta identificare, fara a reduce meritele regizorului. Sincer nu ma vad in Gerard Depardieu sau pe amicii mei Maria de Medeiros, Glenn Close si Michael Douglas. Filmul ca si muzica traieste prin mesajul care il da, eu am trait in Dristor, am vazut si Rahova, Salajanul, dar voi credeti ca dramele si evenimentele din aceste cartiere ar senzibiliza pe unul din Harleem sau Bronx. Deja le vad pe fetitele de pe Rue de Pigale plangand la filmul “Crucea de piatra”. Touche.
October 11th, 2007 at
Foarte tare vonele, foarte tare. Normal, pentru unii de aici, filmul insemna mai mult decat pentru cei de afara.
Totusi sa ne gandim ca recunoastrea strainilor a venit cu un premiu fabulos, premiu care, ironie, ii “trimite” pe multi snobi romani sa vada filmul la cinematograf.
La iesire unii murmurau “ce dracu film mai e si asta? Nici macar nu se termina”!
Dar oricum, in general reactia salii a fost extraordinara ( eu mai trageam cu ochiul in spate). Succesul te face nationalist…:)