Confesiunile unui filolog nebun

“Atunci care este izvorul sperantelor noastre imposibil de starpit, al aluziilor la viitor, la vise care se vor implini si al utopii, publice si private? De unde provine nadejdea vatamatoare in ziua de maine, de poimaine? [..]

Sunt convins ca eliberarea de constrangerile trupesti, de cele impuse de zidul negru al propriei noastre morti si de o aparenta eternitate a dezamagirii personale si colective este, intr-o masura cruciala, de natura lingvistica. Din punct de vedere bio-social, suntem, intr-adevar, niste mamifere sortite extinctiei, asa cum sunt si toate celelalte fiinte. Numai ca noi suntem animale vorbitoate, iar acesta este un dar care, mai mult decat oricare altul, face ca statutul nostru efemer sa fie tolerabil si productiv. Evolutia limbajului uman, cu modurile ei subjonctiv, optativ si conditional nerealist si cu timpii viitori ai verbului (nu toate limbile au timpi verbali) a definit si a protejat umanitatea noastra.  Si asta, deoarece putem spune povesti, de fictiune sau matematico-cosmologice, despre un univers care va mai dura un milion de ani; deoarece putem discuta despre dimineata de luni de dupa moartea noastra si ne putem forma o idee despre ea; deoarece frazele rostite cu “daca” pot, daca sunt rostite din propria vointa, refac si modifica trecutul, prezentul si viitorul, proiectand altfel factorii determinanti ai realitatii pragmatice, adica a acelei existente pe care merita sa o experimentam.

Speranta este gramatica. Misterul viitorului sau libertatii – aceste doua notiuni sunt strans inrudite – e de natura sintactica. Optativele elibereaza din inchisoarea necesitatii psihologice, a legilor mecanice. ”

Fragmentul este din “Errata, o autobiografie”, de George Steiner (n. 1929), un pasionat filolog si carturar.  Am ales acest titlu pentru post pentru ca trebuie sa ai o doza necesara de nebunie sa-ti pui atatea sperante in limbaj. Dar este frumos sa crezi in limbaj ca libertate a noastra. Mai departe pot spune ca folosirea intensa a limbajului, adica literatura, devine astfel una din sperantele noastre necesare.

Cartea este mai mult o autobiografie a propriilor idei si convingeri decat a intamplarilor traite.  Este un eseu intim, care pleaca de la biografie si ajunge la Homer intr-un mod care te convinge ca George Steiner, Homer, Ahile, Ulisse, Joyce, Shakespeare sunt contemporani.

Cred ca traducera din engleza a cartii are si lacune. Nu sunt in masura sa judec, dar unele fraze, daca e sa prinzi ideea, continua nenatural. Si asa tot merita citita, cu gandul ca ar fi mai bine sa consulti si varianta in engleza (pe care nu o am deocamdata).