gustul cireselor

Nu am mai platit factura teve de vreo 3 luni. Probabil din acest motiv (sau s-a stricat teveul)nu mai am imagine ci doar sunet. Sunet de calitate, pentru ca m-au “upgradat” la televiziune digitala sau cam asa ceva.

Am o biblioteca “clasica”: loc pentru 50-60 de carti iar in centrul ei locul pentru ciclopul proaspat orbit, adica pentru televizor. Am observat ca majoritatea bibliotecilor din Romania sunt asa. Ar trebui sa se numeasca altfel, pentru ca au si raft de televizor care in mod evident nu este o carte si nici mai multe carti.

In fine. Ciclopul a ramas pe VH-1 sau Mezzo. Canta mai frumos de cand muzica a scapat de chip, care oricum nu am inteles niciodata de ce este amestecat in treaba asta cu muzica (e ca in amestecul biografiei cu opera etc). A fost foarte simplu sa nu mai am de-a face cu era televiziunii. Si placut. Iar cand vin rude sau prieteni reusim sa ne simtim stanjeniti pentru ca ne privim: radioul de moda veche nu ne ajuta sa trecem peste momentele lipsite de inspiratie, asa ca devenim creativi in arta conversatiei.

Sper ca cei de la UPC sa-mi faca o reducere pentru abonament fara imagine. Radio nu-mi pun pentru ca statiile de dimineata, cand eu ascult televizorul, sunt pline de tot felul de mistocari care chipurile sunt acolo ca sa te amuze dar mai bine nu-i auzi, au acelasi umor insipid in fiecare zi.

Deci gata: radioul si televiziunea sunt total perimate. Traiasca Youtube.

Si daca striga ciclopul, ca in poveste: “Nimeni m-a omorat!”?

De noaptea alba a Bucurestiului am ajuns la Muzeul National de Istorie. Ne-am strecurat pe singura usa deschisa (lume multa, mi-a placut) si am stat sa “contemplu” expozitia dedicata comunismului. Expozitia avea obiecte din vremea comunismului (normal!) dar mai conserva ceva, mai “subtil”: mentalitatea comunista de a face o expozitie.

Cele cateva exponate sunt aratate in niste dulapuri de lemn. Explicatiile sunt sumare. Obiectele sunt fara context. O celula improvizata vrea sa arate ce greu era in inchisoare: nimic nou. In lipsa de context, celula statea stinghera intr-un colt al expozitiei.

In sinea mea visam ca un muzeu al dedicat comunismului va fi ceva spectaculos. Comunismul a avut un impact urias asupra tarii: din expozitie se intelege doar ca a fost ceva “de rau”. Ba ai putea fi si un pic nostalgic, uite televizorul la care ne uitam seara de seara la telejural, uite sticla de Pepsi etc…Unii vor zice ca pentru aprofundare trebuie sa mergi la biblioteca numai ca nu e vorba de aprofundare ci de stil.

O asemenea catastrofa merita afise cat peretii, proiectii gigantice, zeci de ecrane (nu unul singur) pe care sa ruleze pana la dementa executii si telejurnale, filme de epoca si arestari, bucurii si necazuri. Carti la dispozitie pentru lectura, studii legate de orice scaun, muzica de epoca, toate pe sectiuni, ani, evenimente, un muzeu urias care sa te lase uimit.

In lipsa acestora, dimensiunile istorice a 50 de ani incap in cateva dulapuri vechi, imaginile de epoca le putem printa pe niste afise A3 cate 5, asa ca in lipsa ochelarilor istoria intra in ceata. In spatiul expozitiei si cu dotarea oferita se putea la fel de bine organiza o expozitie de dulceturi. Lipsa de viziune. Lipsa de forta. Acei ani merita mai mult…

Initiativa celor de la copaculdehartie.ro gafaie sau nu mai merge deloc. Din cate am inteles au avut un asa mare succes, ca nu mai fac fata. Ne-am oferit sa ducem hartia noastra la ei la “centru” (nu stiu care e). Dar nu au raspuns, probabil coplesiti sau poate nu vor ajutor!! De altfel au marturisit si pe siteul oficial ca sunt depasiti. Uimitor, dar exista si romani ecologisti, dincolo de unii mitocani taximestristi care arunca paharele de cafea din plastic pe jos, ca sa aiba strainii ce comenta despre Bucuresti.

Asa ca m-am oferit voluntar. Oare mai au timp sa proceseze aceasta cerere? Daca nu primesc raspuns e clar ca bietul copacel a murit inecat de ploile de toamna.

Oare de ce exista Caile Ferate Romane? Ca sa transporte oameni cu trenul. Insa acesta este un raspuns prea simplu. In timp ce cautam o gara uitata prin munti, am citit stupefiat ca harta pe care ma uitam mi-a fost oferita “prin bunavointa companiei nationale a cailor ferate romane”. Impresionat de aceasta bunavointa afisata, pun si poza edificatoare. Acum sunt lamurit: cefereul are doua sarcini, transporta oamenii pe dumul de fier si ocazional le ofera, din bunavointa, harti cu propria retea de drumuri.

Este dimineata. Soarele deja arde. Vreau sa trec strada cat mai repede si sa iau tramvaiul 41. Ca multi altii din jurul meu. Intorc capul si vad un batran care se misca cu o viteza incredibila (initial am crezut ca sta). Mi se pare urat ce se intampla si ma intorc sa trec strada. Aud din departare “Domnule, ajutati-ma” dar nu cred ca sunt adresate mie si oricum, ce treaba am eu cu ajutorul?

Dar mai intorc inca o data capul si batranul e tinut de brat de o femeie. Rasuflu usurat, a gasit ajutorul de care avea nevoie. Dau sa trec strada si aud, de data asta clar: “Domnule, sunteti barbat, ati putea sa ma ajutati!”.

Ma intorc si iau de brat batranul. Mi-a spus cu o vocea prea puternica si prea sigura ce avea de spus. Ma simt jenat de mine insumi si de neputinta lui. E terminat. Face pasi intre 5 si 10 cm fiecare. Nu poate cobori bordura, prea inalta pentru el. De aceea si vrea ajutor. E transpirat tot, cu fata supta ca si cum ar fi murit iar acum e scos din sicriu. Are o geanta soioasa si grea. Nu e cersator. E neputincios, urat si fara speranta. Isi da seama, pentru ca e trist si ingandurat. Nu stiu unde se duce cu geanta aia grea.

Imi tot repeta ca isi cere scuze, poate ma grabeam. Da, pana acum 5 minute ma grabeam, acum nu. Si ii zic ca nu ma grabesc. Unde sa te mai grabesti daca la capatul capatului am sa ajung la fel de batran si urat ca el?

Ma intreaba daca ma duc la concert. Nu, nu ma duc la concert, si imi propun in sinea mea sa-mi schimb camasile. Pierdem primul stop, pentru ca a luat prea mult timp sa coboare trotuarul. Avem iar verde dar cand suntem la jumatea strazii se face rosu, masinile vin, stam impreuna in mijlocul sooselei, pentru mine brusc statia de metrou a devenit celalalt mal, el transpira si mai rau, numai sa nu cada imi zic in gand, si nu cade, ajungem pe celalt mal. Trec trei tramvaie pana ajungem la usa unde vrea el sa urce. Oricum, nu ma mai grabesc.

Cand sa urcam, treptele devin adevarate obstacole, munti fara trecatori. Lumea incepe sa murmure, ca e prea incet, ca de de ce nu a stat acasa. Ii injur pe toti in gand, le doresc sincer moartea, acolo pe loc, sa moara vorbind tampeniile pe care le zic. Il urc pe batran care merge doar o statie. Coboara, ii dau geanta grea, prea grea, o ia si merge cu aceiasi viteza, eu cred ca spre moarte dar a luat tramvaiul ca sa se grabeasca un pic.

Nu inteleg de ce cei dragi l-au lasat sa iasa din casa. Daca nu are astfel de oameni, nu inteleg atunci de ce noi, lumea noastra l-a lasat sa iasa din casa, singur, complet neajutorat. E urat, degradant. Chiar atunci ma gandeam la o chestie, obsedant: fabricarea cipsurilor, niste amarati de cartofi prajiti poleiti cu publicitate. Cate inginerie o fi in povestea asta, departamente de marketing si publicitate, bugete alocate, sefi si rapoarte, toate ca sa iasa pe piata o banala punga cu cartofi prajiti, de care nu avem nevoie. In jurul acestui mos jalnic, nimic. Nu putem pune decat nimic.

Si il lasam sa umble in continuare, un ranjet hidos la adresa prezentului nostru, un semn clar al neputintei noastre de a avea grija de noi insine. Sper sa nu-l mai intalnesc a doua oara, sa fie undeva bine, sa nu se mai umileasca pe strazi.

De la o vreme nu mai am telecomanda. Si nici nu-mi caut una noua ca nu prea am ce face cu ea. Insa niste filme tot mi-au atras atentia (am vazut o ecranizare pentru piesa “Visul unei nopti de vara“). Am vazut e mult spus.

Incantat de imagini si intamplari, cand mi-era lumea mai draga, brusc intrau in scena gazele din burta pe care ni le vantura cei de la Danone. Apoi, un detergent pentru toaleta, Bref mi se pare, e asociat cu imaginea elefantului si ridica trompa dupa ce tragi apa (mi se pare dezgustator pentru mine si umilitor pentru poporul elefantilor sa fie bagati in treaba cu toaleta).

Mai departe am aflat ca daca nu-mi fac pensie la ING am sa ajung un cersetor. Ce-i drept, bine imbracat, (multumesc ING!).

Un clip m-a ingrozit: o sala plina de oameni se ridicau in picioare ca sa aplaude un detergent!!! Oare asa il cheama pe noul dictator, Persil? Aia aplauda (mi se pare umilitor sa pui OAMENI sa aplaude un detergent banal) si clipul se sfarseste apoteotic, o data persil, mereu persil. Niciodata persil, adaug eu.

Apoi un baiat, la inceput simpatic care canta pentru Joe. Nu e un tip, e o inghetata. Reclama s-a sfarsit cu niste gagigi care il inconjurau pe tanarul asta, acum antipatic si fericit. Nu am inteles de ce trebuie femeile sa danseze pentru o inghetata. Nu am sa mai cumpar niciodata Joe.

Alte clipuri hidoase. Niste tipi au activitati de milionari si arata tineri, vigurosi. De la spate. Din fata arata batrani si urati. Urati din cauza luxului, care, nu stiu de ce, nu se potriveste cu batranetea. Am spus lux, nu bunastare. Clipul vrea sa ne arate cat de buna e o pensie privata, dar eu la batranete nu vreau nici masini luxoase si nici schiat in Alpi. Mi se pare de prost gust sa ma ademenesti cu un porcoi de bani, parca as juca Caritas, traiesc mai rau la tinerete, dar sa vezi la batranete, numai pe schiuri o sa stau.

Altii dau navala peste tine in aeroport si te intreaba cum stai cu dintii. Esti luat la control. Ideea e ca nu ai dintii sanatosi, deci trebuie sa cumperi pasta lor de dinti. Daca vreunul din astia indrazneste sa se ia de mine pe strada, asa din senin, sa ma puna sa casc gura si pe urma sa faca misto de mine ca nu ma spal pe dinti cum trebuie, il plesnesc. Cu riscul de amenda. Iar pasta aia, Blendamed, sau cum s-o scrie, am s-o ocolesc cat pot, aia sunt mai rau decat politia vamala.

Nu stiu precis cine are ideile astea minunate ale clipurilor de publicitate. Am auzit ca exista niste directori de creatie gras platiti care sunt in mare voga. Mie mi se pare ca tipii astia scot mai mult tampenii. Trebuie sa fii sonat sa bagi umbra elefantului in toaleta si dupa ce tragi apa sa ridice trompa. Oare directorului de creatie respectiv i se ridica trompa dupa ce trage apa??? Oare sa asteptam o continuare gen “Umbra elefantului la Cozia” poem national despre ce bine e sa cumperi Bref in sticle de plastic cu gat in forma de trompa?

Domnii astia care sunt proprietari de fabrica, de marci, care comanda reclamele astea, nu au deloc simt estetic? Pana la urma cateva din clipurile aste a de prost gust erau bagate in timpul unei piese de William Shakespeare, trebuie sa dai dovada de ceva imaginatie ca sa nu te faci de ras cand combini Shakespeare cu detergenti.

Domnilor actionari nu va mai lasati pe mana directorilor de creatie, astia nu vor decat sa va ia banii, cu pretul oricarei tampenii. Scoateti proiectele la liber, faceti concurs, sunt o multime de tineri talentati care ar avea idei mai bune cum sa combine teatrul cu detergenul, daca tot vreti sa va bagati reclama intro-o piesa de teatru.

Am ajuns la concluzia ca o telecomanda este indispensabila, chiar daca te uiti la televizor 10 minute sau o zi. Pentru ca trebuie sa ocolesti o gramada de tampenii. Nu ma mai uit la Shakespeare la televizor. Dauneaza nervilor.

Eu nu cred ca este atat de bun scenariul scris de mine, dar dupa ce va castiga premiul la Cannes voi fi convins ca este foarte bun. Nu am pretentii la drepturi de autor: pe acestea mi le insusesc si singur.

Cititi cu incredere, inainte de premiera. Atentie: are mai multe indicatii vizulate decat in tot scenariul dmnului Mihu (trebuie sa-l stiti, e celebru de la doua zile dupa Cannes incoace.)

Acest post este o ironie la acuzatia serioasa, grava si romaneasca despre plagiatul facut de domnul Mungiu.

 Scenariu film scurt metraj

Pe scurt: o tanara se prezinta la interviu pentru postul de asistent PR. Dupa interviu are surpriza sa afle ca este favorita pentru un curs de pregatire pe care toti candidatii la acel post trebuie sa-l faca. Candidatii. Pentru ca ea este candidat la acel post, are o reducere de 75% din pretul cursului, care este de 650 RON.

Deci atentie maxima! Ea a fost acceptata sa candideze si de aceea in mod exceptional, nemaivazut, fantastic are reducere de 75%! Am mai spus o data nu? Da, dar suna neconvingator. Nu-i asa ca merita sa incerci dupa ce am adaugat mirificele adjective de mai sus?

Domnisoara a refuzat exceptionala ocazie de a invata in 4 zile ce invatase sau nu invatase in 4 ani de facultate. Reproduc raspunsul distinsului domn care se ocupa de recrutare. Cu litere italice sunt comentariile mele, nu am putut sa ma abtin.

Stimata domnisoara
Conditia respectiva este sine qua non,(adica sa platesti cursul de patru zile, timp in care ajungi asistent piarist) mai ales in anul 2007 (cind orice investitie in salariati din partea unei firme presupune un risc major, dupa cum poate ai aflat)(asa se explica taxa de 150 ron, ea scade de fapt riscul major la unul minor!). In privinta facultatii pe care o urmezi, ma tem ca am intilnit prea multi absolventi ai acestei institutii care fac greseli de ortografie (chiar si in mailurile de afaceri) si prin urmare, ar face de ris orice firma si mai ales una de relatii publice. Iar despre cunoasterea a ceea ce reprezinta cu adevarat piata de PR si despre capacitatea de a atrage clienti nici nu poate fi vorba. (oare de ce se mai dau interviuri de angajare?!)

De aceea, din punctul nostru de vedere, simpla calitate de absolvent facultatii tale nu este o garantie ca nu am investi bani si timp intr-o directie gresita. (dupa cum se vede, nici el nu sta bine cu gramatica)

Iti urez succes in viitor. (ar fi fost culmea sa-i ureze succes in trecut!)

Oare chiar se fac bani din prosteala asta? Sau el chiar vorbea serios si vroia sa angajeze pe cineva dupa “absolvirea” cursului?

Carne sfasiata de muzica. Oase intarite de note muzicale

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt

Domnul Voiculescu a vorbit aseara (14 mai 2007) La Realitatea. Cam o ora, daca scoatem publicitatea. Jurnalistii erau intrigati de felul cum acest om vorbeste ceva si peste 10 minute spune cu totul altceva. Insa acesta e un lux pe care si-l permit numai anumiti oameni: artisti ori bogati, oricum, exceptii. Iar Voiculescu isi permite sa spuna cate contradictii vrea. Nici nu le consider minciuni sau stangacii. Nu cred ca nu-si da seama ca propriul discurs e incoerent. Dar nu-i pasa. Nu-i pasa pentru ca el nu are legatura cu marunta noastra logica, care are la baza adevarul, corectitudinea si alte cate insusiri dea dreptul plictisitoare, desi, atat de folositoare.

De aceea, in mod ciudat, ma vad nevoit sa tin partea domnului Voiculescu. Pentru ca pur si simplu nu poate fi judecat: el traieste in alta lume, desi pare atat de contemporan. Insa doar pare. De accea oamenii nu or sa-l voteze niciodata. Aerul de Don Corleone pe care il emana este strain aceste Romanii atrasa mai degraba de scandal a la Gigi Becali. Avem alte in gusturi in ce priveste prostul-gust: il preferam pe cel zgomotos, laudaros, scandalagiu.

De aceea Voiculescu, oricat ar dori, ramane minoritar. Ar putea sa traiasca foarte bine in lumea lui indepartata. Probabil o carte despre afaceri bine scrisa de el, la modul machiavelic chiar, i-ar aduce mai multa publicitate decat prezenta cu un partid insipid in Parlament. Oricum, in locul jurnalistilor indignati eu l-as asculta fascinat si cu maxim interes. Si cand minte, domnul Voiculescu este limpede precum o apa de munte si nu merita sa-l tulburi cu intrebari incomode ci sa-l incurajezi sa vorbeasca cat mai mult, fara oprire. Este un obiect pretios de muzeu, daca il intalnea, Balzac i-ar fi fost prieten.

Pentru a-l vedea pe domul Voiculescu cum judeca ca un adevarat stapan pe mosia lui, aici e o alta situatie, cea a interventiei in emisiune la antena 3 (proprietate personala). Politica asta te bag ain incurcaturi.