gustul cireselor

Club A, la scena, un meci fotbal - literatura. Intre drama lui Mutu si scrisoarea dramatica a unei deportate in lectura lui Ioan T. Morar. In Club A a castigat literatura. Am stiut si noi cand s-a dat gol (din incaperea de alaturi s-a urlat GOOOOOL) dar nimic mai mult despre fotbal.

Scriitorul. Ioan T. Morar a comentat cu umor meciul fotbal-literatura, a citit fragmente din roman, a povestit despre el (cu acelasi umor) si a raspuns la intrebari. In verva maxima, uneori nu mai putea fi oprit, dar l-am ascultat cu atentie, nu suferea de logoree ci de preaplin. Lectura a fost cam fara intonatie, usor emotionat autorul (asa mi s-a parut). Apoi a revenit la un ton firesc, dialogul nu a avut nimic scortos.

Moderatorul (Silviu Man) a facut o figura aparte, adica nu a fost, din fericire, moderator, acel homo sapiens care apare pe sticla televizorului, crede ca stie tot sau cu prefacuta modestie mimeaza nestiinta si, nu stiu de ce, se incapataneaza ca in final toate sa iasa bine si cu aplauze. Totusi, ca moderator ma asteptam sa propuna una doua teme de discutie, macar asa de proba. Poate data viitoare.

Publicul. A fost numeros, parca mai erau si in picioare. Nu am fost singurul din public de sex masculin! Ceea ce este numai meritul evenimnetului, data fiind concurenta de la trei metri mai incolo, dupa perdele, unde erau doua (doua!) ecrane unde era MECIUL! Si a pus intrebari. Ceea ce insemna cu nu s-a dormit deloc cum s-ar crede ca se intampla la astfel de lecturi publice.  Adrenalina, nu chiar ca la un meci de fortbal, dar pe aproape.

Despre cei care se intreaba daca sa vina si ei sau nu. Pai sa vina! Intalnirea nu seamna cu una de cenaclu, unde se citesc “capodopere” inca nepublicate si te apuca cascatu’ pentru ca cineva se incapataneaza cu tot dinadinsul sa se exprime literar. Aici s-a citit dintr-un roman deja publicat, autorul stie bine ce a vrut cu scrisul sau, isi stie limitele si reusitele. Asa ca se poate asculta si discuta cu placere, intr-un limbaj inteligibil. Pentru cine este interesat.

De ce sa ma duc sa ma intalnesc cu un tip care a scris o carte? Ar fi cateva motive. Adevarat, ce a avut de spus, a spus in carte. Dar daca autorul vrea sa ne intalneasca, e o ocazie de a petrece cateva ore foarte placut (chiar daca nu e autorul tau preferat) discutand si altceva decat fotbal, caini, credite si alte fixuri contemporane. Altul ar fi ca poti intalni alti oameni placuti, carora le plac lucruri deosebite. De aceea la acest gen de intalniri as pune mai mult decat acum accentul pe dialogul intre public si autor. Cu putina incurajare de la autor si moderator.

In loc de concluzie, sa fie cat mai multe intalniri. Am citit si auzit pe undeva ca sa fie invitati debutanti. Si Ioan T. Morar a venit tot cu un roman de debut, insa un roman scris cu daruire pentru o lume disparuta, am spus si mai sus, a stiut ce a vrut si se intelege asta din cum vorbeste. Daca ar veni numai debutanti ma tem ca vor aparea si experimente neintelese sau cartulii teribiliste care pe mine unul ma plictisesc. Sau poate vor deveni de inteles? Sa nu ne amagim. Literatura isi este suficienta siesi. Aleg sa vin nu ca sa inteleg mai bine, ci de placerea timpului petrecut. Vom trai si vom vedea.

Cei de la gecad s-au gandit sa profite de “puterea bloggingului”. E de bine. Unele siteuri de recrutare (chiar cele din Romania, nu dau nume) permit angajatorilor pentru o suma in plus sa vada toata viata pe unde umbli cu cv-ul. Asa ca mai bine te duci pe “cariere” si depui direct la adresa careers@gecad.ro. Si zici ca vii din partea mea. Ca sa beau si eu o bere:) Uite aici e “promotia” mea:

Daca anuntul tau ne ajuta sa ne marim echipa, tu castigi bere pentru un party. Noi punem la bataie 150 de euro iar tu spui ce bere vrei.

Iar aici este anuntul pentru tine:

GECAD ePayment vrea sa te ia in armata. Pozitii deschise mai sunt la web marketing, web development, programare, vanzari si operatiuni. Ataca si tu una dintre ele aici. Solda e buna, popota e asigurata, pericolele minore.

Merita, salariile sunt bune, echipa e ok, iar de munca berechet, dar numai pentru pasionati.

O piesa de jazz de la Ornette Coleman, care canta un jazz pentru nopti indelungi.
Album: The Shape of Jazz to Come (1959)

Piesa: Lonely Woman

Go get Adobe Flash Player!

Azi mi-am dat seama ca nu stiu cat e ceasul. Nu mai stiu cat e ceasul dupa multa vreme. Cand eram mic, ceasul era doar in casa si noi plecati departe (pentru mine) asa ca ora exacta o stiam doar la plecare si la intoarcere.

Am auzit ca s-a schimbat ora. Cred ca la calculator s-a actualizat automat. Dar nu sunt sigur. Iar in casa telefonul spune ceva, ceasul altceva, calculatorul are si el parerea lui. Teve nu am. O mica harababura temporala binevenita pentru timpul atat de bine pus la punct.

De obicei aveam indoieli cand ma uitatm la ceas daca timpul e chiar cel afisat. Adica timpul nu poate fi atat de simplu, cum scrie pe cadran. Azi cifrele s-au razbunat si oriunde as fi mai devreme s-au as intarzia, nu a fost cu intentie, asa cum sta bine intamplarilor.

Despre ce se intampla in Fasia Gaza am gasit doua surse de informare “neconventionale”: doua bloguri.

From Gaza, with Love
Raising Yousuf, Unplugged: diary of a Palestinian mother

Primul este scris in engleza si in franceza. Posturile sunt scurte, unele dramatice si le gasesc mai relevante decat orice articol scris de vreun analist destept. Iar internetul arata inca odata ca este singura cale de comunicare directa intre oameni si comunitati aflate la distante mari.

Cam amestecat, dupa gustul unora. Cateva piese pe care le-am ascultat (si vizionat) obsesiv in vacanta. M-am rezumat la ce stiam, la clasici ca sa zic asa, nu am avut chef de cautari.

John Coltrane, doua piese din albumul Crescent (1964).

“The drum thing” (un fragment):

Go get Adobe Flash Player!

Crescent:
Go get Adobe Flash Player!

Si interpretarea favorita la Concertul pentru pian nr.3 Rachmaninoff (Horowitz 1978)

Get the Flash Player to see this player.

Petrucciani, jazz si pian (September 2end)

Get the Flash Player to see this player.

O alta piesa, Caravan

Get the Flash Player to see this player.

(Giant Steps animation)

Get the Flash Player to see this player.

In sfarsit ninge! Cel putin aici, in Drumul Taberei.

Leapsa primita de la silviuman si pe care o dau mai departe tuturor care citesc acest post.

Care ar fi cele sapte minuni ale Romaniei? Hmm. Am citit posturi care vorbeau despre minunile “negative” ale Romaniei dar cred ca acestea sunt trecatoare. Cine isi va mai aminti peste 50 de ani ca noi eram considerati tiganii Europei  sau ca Florin Salam era idolul din Europa (aia de Bucuresti)? Ei sa fie sanatosi. Popoarele care nu stiau sa scrie au disparut asa ca nu ma ingrijoreaza analfabetii sau alte triburi inrudite cu acestia.

Cele sapte minuni:

1. Limba Romana. Pentru ca reuseste sa cuprinda in ea cam tot ce vrei sa exprimi si daca nu e destul te lasa sa inventezi.

2.  Oamenii care s-au exprimat genial in limba romana pentru ca astfel ei ne-au facut ceea ce suntem acum. Aici sunt poeti si prozatori pe care nu mai are rost sa-i trec, tine de fiecare dintre noi ce prefera. Fie ca ne dam seama sau nu, de la ei am invatat sa exprimam si altceva decat “mi-e foame” sau “ma doare in cot”. Cei care exprima si altceva. Altii…

3. Brancusi. Pentru ca a plecat pe jos la Paris ca sa-si realizeze visul. A ajuns mai incet (2 ani) dar a meritat din plin.  “Delasarea” balcanica e doar o trasatura a noastra printre altele, nu neaparat cea dominanta.

4. Timpul romanesc. Nu cunosc indeaproape timpul altora, dar stiu ca asta care vine din Vest si se masoara cu cifrele nu face decat sa aduca moartea mai aproape. Numai in timpul romanesc traiesti pana te saturi. Si ai timp sa le faci pe toate. Chiar esti un pic vesnic.

5. Faptul ca dimineata faci traseu pe munte si seara poti sa faci baie in mare. Asta tot la tine in tara. Ce mai trebuia sa vad Piramidele? Oricum nu as intelege mare lucru, nu sunt un savant egiptolog, mai bine ma legan de la mare la munte si de la munte la mare.

6. Manastirile din Romania. Sunt alta epoca, alta vreme si e o minune ca mai sunt.

7. Apartenenta noastra (cel putin pe hartie) la spatiul european. Pentru ca niciodata Occidentul nu a ajuns atat de departe cu acte in regula. Pana si Traian s-a oprit undeva pe lina Carpatilor, nu a ajuns in Moldova.

Sunt sigur ca mai sunt si altele…

Nu am mai platit factura teve de vreo 3 luni. Probabil din acest motiv (sau s-a stricat teveul)nu mai am imagine ci doar sunet. Sunet de calitate, pentru ca m-au “upgradat” la televiziune digitala sau cam asa ceva.

Am o biblioteca “clasica”: loc pentru 50-60 de carti iar in centrul ei locul pentru ciclopul proaspat orbit, adica pentru televizor. Am observat ca majoritatea bibliotecilor din Romania sunt asa. Ar trebui sa se numeasca altfel, pentru ca au si raft de televizor care in mod evident nu este o carte si nici mai multe carti.

In fine. Ciclopul a ramas pe VH-1 sau Mezzo. Canta mai frumos de cand muzica a scapat de chip, care oricum nu am inteles niciodata de ce este amestecat in treaba asta cu muzica (e ca in amestecul biografiei cu opera etc). A fost foarte simplu sa nu mai am de-a face cu era televiziunii. Si placut. Iar cand vin rude sau prieteni reusim sa ne simtim stanjeniti pentru ca ne privim: radioul de moda veche nu ne ajuta sa trecem peste momentele lipsite de inspiratie, asa ca devenim creativi in arta conversatiei.

Sper ca cei de la UPC sa-mi faca o reducere pentru abonament fara imagine. Radio nu-mi pun pentru ca statiile de dimineata, cand eu ascult televizorul, sunt pline de tot felul de mistocari care chipurile sunt acolo ca sa te amuze dar mai bine nu-i auzi, au acelasi umor insipid in fiecare zi.

Deci gata: radioul si televiziunea sunt total perimate. Traiasca Youtube.

Si daca striga ciclopul, ca in poveste: “Nimeni m-a omorat!”?

De noaptea alba a Bucurestiului am ajuns la Muzeul National de Istorie. Ne-am strecurat pe singura usa deschisa (lume multa, mi-a placut) si am stat sa “contemplu” expozitia dedicata comunismului. Expozitia avea obiecte din vremea comunismului (normal!) dar mai conserva ceva, mai “subtil”: mentalitatea comunista de a face o expozitie.

Cele cateva exponate sunt aratate in niste dulapuri de lemn. Explicatiile sunt sumare. Obiectele sunt fara context. O celula improvizata vrea sa arate ce greu era in inchisoare: nimic nou. In lipsa de context, celula statea stinghera intr-un colt al expozitiei.

In sinea mea visam ca un muzeu al dedicat comunismului va fi ceva spectaculos. Comunismul a avut un impact urias asupra tarii: din expozitie se intelege doar ca a fost ceva “de rau”. Ba ai putea fi si un pic nostalgic, uite televizorul la care ne uitam seara de seara la telejural, uite sticla de Pepsi etc…Unii vor zice ca pentru aprofundare trebuie sa mergi la biblioteca numai ca nu e vorba de aprofundare ci de stil.

O asemenea catastrofa merita afise cat peretii, proiectii gigantice, zeci de ecrane (nu unul singur) pe care sa ruleze pana la dementa executii si telejurnale, filme de epoca si arestari, bucurii si necazuri. Carti la dispozitie pentru lectura, studii legate de orice scaun, muzica de epoca, toate pe sectiuni, ani, evenimente, un muzeu urias care sa te lase uimit.

In lipsa acestora, dimensiunile istorice a 50 de ani incap in cateva dulapuri vechi, imaginile de epoca le putem printa pe niste afise A3 cate 5, asa ca in lipsa ochelarilor istoria intra in ceata. In spatiul expozitiei si cu dotarea oferita se putea la fel de bine organiza o expozitie de dulceturi. Lipsa de viziune. Lipsa de forta. Acei ani merita mai mult…