Frunzaream printr-o carte despre care am mai scris pe blog si am dat pe un pasaj in care Allan Bloom incearca sa explice nepasarea care ne acopera tocmai cand am realizat ce ne-am propus, prozaic vorbind, ca orice om: o casa, o masina etc. Pasajul mi-a justificat si lenea care m-a cuprins azi.

“Societatea civila este cu siguranta superioara starii de precaritate si razboiului universal. Tot acest artificiu conserva insa o fiinta care nu mai stie cine este, care e atat de absorbita de existenta, incat a uitat motivul pentru care exista, care in eventualitatea in care ajunge la siguranta deplina si la confortul total nu are habar ce sa faca. Progresul culmineaza in recunoasterea faptului ca viata nu are nici un sens. Hobbes avea cu siguranta dreptate sa caute cele mai puternice sentimente din om, cele care exista independent de opinie si sunt intodeauna parte din om. Dar teama de moarte, oricat de puternica ar fi si oricat de utila ca motiv al promovarii pacii [...] nu poate fi experienta fundamentala. Ea presupune o experienta si mai fundamentala:  ca viata e buna. Cea mai adanca experienta este sentimentul placut al existentei. Omul lenes, salbatic se poate bucura de acest sentiment. Burghezul ocupat nu poate, coplesit cum e de munca lui grea si de agrija de a se ocupa de altii, nu de sine insusi”

Criza spiritului american, de Allan Bloom, pg.200

In imagine: The Temptation Of The Idler, de Durer.

Pentru ca am niste vecini draguti, care ma trezesc cu muzica la 4 diminea, am inceput sa citesc C.G. Jung. Stiu ca e necesar sa visam, medical vorbind. De aceea m-am apucat de citit cu intentia ca voi gasi ceva despre cum sa compensez visele neterminate. Nu am gasit, in schimb am dat peste doua pasaje care mi-au placut. De altfel tot studiul Psihologie si religie este stralucitor si plin de verva: reuseste sa cuprinda in cateva zeci de pagini povestile care ne obsedeaza de milenii.

“Dupa cum statul incearca sa puna mana pe individ, tot asa si individul isi imagineaza ca a pus mana pe sufletul sau; el face chiar din suflet o stiinta, pornind de la ideea absurda ca intelectul, care e doar o parte si o functie a psihicului, ar fi suficient ca sa cuprinda totalitatea mult mai mare a sufletului. In realitate, psihicul este mama, subiectul si chiar posibilitatea insesi a constiintei. El trece atat de mult dincolo de granitele constiintei, incat aceasta poate fi lesne comparata cu o insula intr-un ocean. In vreme ce insula e mica si ingusta, oceanul e nemarginit de intins si de adancsi cuprinde forme de viata care le depasesc cu mult in orice privinta, ca variatate si cantitate, pe acelea din insula”.

Si un al doilea fragment:

“Cu toate acestea, experienta individuala este, tocmai prin saracia ei, viata nemijlocita, sangele rosu si cald care pulseaza.Pentru cel care cauta adevarul ea este mai convingatoare decat cea mai buna traditie.Viata nemijlocita este intodeauna individuala, pentru ca individul este purtatorul de viata. Ceea ce porneste de la individ este intr-un anumit fel unic, de aceea trecator si imperfect, mai cu seama cand este vorba de produse sufletesti spontane cum sunt visele si altele asemenea.”

“Eratosthenes zicea asadar, ca poetul are in vedere desfatarea sufletului si nu instruirea. Cei vechi sustin, tocmai dimpotriva, ca poezia este intr-un anumit fel prima treapta a filozofiei ca ne introduce din copilarie in viata si care ne invata in chip placut tot ce priveste moravurile, sentimentele si actiunile omului. Iar ai nostri spun ca numai inteleptul este poet. De aceea cetatile elenilor isi educa copiii mai intai in ale poeziei, fara indoiala nu pentru simpla desfatare a inimii, ci pentru a-i face cuminti”.

Strabon, Geografia, vol 1, p.158, Ed. Stiintifica.

De cate ori sunt tentat sa cred ca nu am timp citesc aceste pagini din povestirea Urmaritorul de Cortazar:

- Ma rog, de acord, dar inainte sa-i povestesc lui Bruno treaba cu metroul. Deunazi mi-am dat intr-adevar seama ce se intampla. M-am apucat sa ma gandesc la batrana mea, apoi la Lan si la copii si, bineinteles, mi s-a parut pe data ca hoinaream prin cartierul meu, vedeam chipurile baietilor, cele de pe atunci. [..] treaba e ca eu luasem metroul din gara Saint Michel si m-am apucat indata sa ma gandesc la Lan si la copii si sa vad cartierul. Nici nu m-am asezat bine ca am inceput sa ma gandesc la ei. Dar in acelasi timp realizam ca ma aflu in metrou, si am vazut ca dupa aproximativ un minut ajungeam la Odeon, si ca lumea intra si iesea. Atunci m-am gandut mai departe la Lan si am vazut-o pe batrana intorcandu-se de la cumparaturi, si am inceput sa-i vad pe toti, sa fiu impreuna cu ei intr-un fel cum nu se poate mai frumos, cum nu mai simtisem de multa vreme. Amintirile sunt vesnic o porcarie dar de data aceasta imi facea placere sa ma gandesc la copii si sa-i vad. Daca incep sa-ti povestesc tot ce am vazut, n-ai sa ma crezi, ar dura o vesnicie. Chiar daca as trece peste detalii. De pilda, ca sa-ti spun doar o chestie, o vedeam pe Lan cu o rochie verde,  pe care si-o pune cand venea la Clubul 33, unde cantam cu Hamp. Vedeam rochia, avea niste funde, un buchetel, un fel de podoaba intr-o parte si un guler… Nu in acelasi timp, in realitate chiar ma invarteam in jurul rochiei lui Lan si o priveam cu luare-aminte.  Apoi m-am uitat la fata lui Lan si la cele ale copiilor, si mi-am amintit si de Mike, care locuia in camera de alaturi, si de felul in care Mike imi relatase povestea unor cai salbatici din Colorado, muncea la un ranch si vorbea umflandu-si pieptul, ca imblanzitorii de cai.

- Abia un mint si jumatate dupa timpul tau, dupa timpul asteia, spuse cu ranchiuna Johnny. De asemenea, dupa cel al metroului si al ceasului meu, duca-se naibii. Cum se poate atunci ca eu sa fi stat gandindu-ma un sfert de ceas, ce zici, Bruno? Cum se poate gandi un sfert de ceas intr-un minut si jumatate? Iti jur ca in ziua aceea nu fumasem nici atatica, nici o frunzulita, adauga precum un copiul care se dezvinovateste. Si apoi mi s-a mai intamplat, acum incepe sa mi se intample pretutindeni. Insa, adauga el cu siretenie, doar in metrou imi pot da seama, pentru ca a merge cu metroul e ca si cum te-ai afla inauntrul unui ceas. Statiile sunt minutele, intelegi, asta e timpul asta al vostru, de acum; dar eu stiu ca exista si altul, si m-am tot gandit si razgandit.

- Johnny, spuse Dedee din coltul ei.

- Fii atent ca nu-ti povestesc decat o bucatica din tot ce gandeam si vedeam. Oare de cand iti povestesc bucatica asta?

- Nu stiu, sa zicem cam de doua minute.

- Sa zicem cam de doua minute, ma imita Johnny. Doua minute si ti-am povestit doar o bucatica, nimic mai mult. Daca ti-as povesti tot ce i-am vazut pe baieti ca fac, si cum canta Hamp Save it, pretty mama, iar eu ascultam fiecare nota, si Hamp nu e dintre cei care obosesc, si daca ti-as mai povesti si ca am auzit-o pe batrana spunand o rugaciune nesfarsita, unde vorbea de niste verze, mi se pare, cerea iertare pentru batranul si pentru mine si spunea ceva de niste verze… Ma rog, daca ti-as povesti de-a fir a par toate astea, ar trece mai mult de doua minute, ce zici Bruno?

- Daca realmente ai ascultat si ai vazut toate astea, ar trece probabil un sfert de ceas si mai bine, i-am spus, razand.

- Ar trece un sfert de ceas si mai bine, asa-i, Bruno. Atunci ma vei intreba cum e oare cu putinta ca brusc sa simt ca metroul se opreste si eu ies din povestea asta cu batrana, si Lan, si tot restul, si vad ca ne aflam la Saint Germain des Pres, care-i exact la un minut si jumatate de Odeon.

Niciodata nu prea imi fac probleme cu ce spune Johnny, dar acum, cu modul lui de a ma privi, m-a luat cu frig.

Ingaduiti-mi sa va propun acum ceva practic. Literatura, adevarata literatura, nu trebuie sorbita ca o potiune buna pentru inima sau pentru creier, creierul acest stomac al sufletului. Literatura trebuie luata si facuta farame, apucate si stoarse bucata cu bucata si numai atunci aroma sa poate fi mirosita in palma, apoi incercata si intinsa cu pofta pe limba; si numai dupa aceea savoarea ei rara poate fi apreciata la adevarata valoare, iar bucatile rupte si strivite se vor imbina la loc in mintea ta si iti vor dezvalui frumusetea unitatii, la care ai contribuit cu o parte din propriul tau sange.

Nabokov, Cursuri de literatura rusa

Din pacate nu stiu cum este pasajul in original, in engleza,  scris pentru cursul despre Dostoievski. Dar folosirea cuvantului practic, sublinierea din citat imi apartine, este neobisnuita pentru un vorbitor de limba romana. Am auzit multe propuneri practice in jurul meu dar nici una atat de curajoasa incat sa vorbeasca despre estetica (si aici nu ma gandesc doar la estetica literara). Practic , din uzul limbii romane, nu din sens, practicul si esteticul se exclud. O posibila explicatie a lucrurilor urate pe care ne incapatanam sa le facem din 90′ incoace (de la cladiri la obiecte)…