Frunzaream printr-o c
arte despre care am mai scris pe blog si am dat pe un pasaj in care Allan Bloom incearca sa explice nepasarea care ne acopera tocmai cand am realizat ce ne-am propus, prozaic vorbind, ca orice om: o casa, o masina etc. Pasajul mi-a justificat si lenea care m-a cuprins azi.
“Societatea civila este cu siguranta superioara starii de precaritate si razboiului universal. Tot acest artificiu conserva insa o fiinta care nu mai stie cine este, care e atat de absorbita de existenta, incat a uitat motivul pentru care exista, care in eventualitatea in care ajunge la siguranta deplina si la confortul total nu are habar ce sa faca. Progresul culmineaza in recunoasterea faptului ca viata nu are nici un sens. Hobbes avea cu siguranta dreptate sa caute cele mai puternice sentimente din om, cele care exista independent de opinie si sunt intodeauna parte din om. Dar teama de moarte, oricat de puternica ar fi si oricat de utila ca motiv al promovarii pacii [...] nu poate fi experienta fundamentala. Ea presupune o experienta si mai fundamentala: ca viata e buna. Cea mai adanca experienta este sentimentul placut al existentei. Omul lenes, salbatic se poate bucura de acest sentiment. Burghezul ocupat nu poate, coplesit cum e de munca lui grea si de agrija de a se ocupa de altii, nu de sine insusi”
Criza spiritului american, de Allan Bloom, pg.200
In imagine: The Temptation Of The Idler, de Durer.
Pentru ca am niste vecini draguti, care ma trezesc cu muzica la 4 diminea, am inceput sa citesc C.G. Jung. Stiu ca e necesar sa visam, medical vorbind. De aceea m-am apucat de citit cu intentia ca voi gasi ceva despre cum sa compensez visele neterminate. Nu am gasit, in schimb am dat peste doua pasaje care mi-au placut. De altfel tot studiul Psihologie si religie este stralucitor si plin de verva: reuseste sa cuprinda in cateva zeci de pagini povestile care ne obsedeaza de milenii.
“Dupa cum statul incearca sa puna mana pe individ, tot asa si individul isi imagineaza ca a pus mana pe sufletul sau; el face chiar din suflet o stiinta, pornind de la ideea absurda ca intelectul, care e doar o parte si o functie a psihicului, ar fi suficient ca sa cuprinda totalitatea mult mai mare a sufletului. In realitate, psihicul este mama, subiectul si chiar posibilitatea insesi a constiintei. El trece atat de mult dincolo de granitele constiintei, incat aceasta poate fi lesne comparata cu o insula intr-un ocean. In vreme ce insula e mica si ingusta, oceanul e nemarginit de intins si de adancsi cuprinde forme de viata care le depasesc cu mult in orice privinta, ca variatate si cantitate, pe acelea din insula”.
Si un al doilea fragment:
“Cu toate acestea, experienta individuala este, tocmai prin saracia ei, viata nemijlocita, sangele rosu si cald care pulseaza.Pentru cel care cauta adevarul ea este mai convingatoare decat cea mai buna traditie.Viata nemijlocita este intodeauna individuala, pentru ca individul este purtatorul de viata. Ceea ce porneste de la individ este intr-un anumit fel unic, de aceea trecator si imperfect, mai cu seama cand este vorba de produse sufletesti spontane cum sunt visele si altele asemenea.”
