Am vazut vineri Amintiri din Epoca de Aur si am ras cu pofta, cum nu rad la comediile americane. Partea buna e ca americanii au sa rada la acest film desi probabil nu ii vor prinde tot farmecul.

Fiecare legenda urbana  (filmul e alcatuit din 4 scurt metraje) e un prilej de retraire. Umorul are farmec pentru ca e involuntar: scenele sunt atat de bine facute ca ai impresia ca asa era lumea si uite, felul cum era lumea aceea acum ne face sa zambim, un pic amarui, dar e zambet.

E meritul lui Cristian Mungiu ca adauga memoriei comunismului umorul necesar.   Pe langa Memorialul Durerii aveam nevoie de aceste legende urbane ca sa pastram viata din afara interogatoriilor si inchisorilor, din afara fabricii, minelor sau dramelor casnice. Iar acest trai avea multe, multe absurditati amuzante.

E  de  vazut pentru ca Mungiu reuseste sa faca un film despre noi romanii intr-un limbaj cinematografic limpede. Cu atentie la amanunte, cadre memorabile si continut autentic romanesc se incheaga un film digerabil cred eu de toata lumea. La filmele romanesti premiate am vazut oameni iesind din sala dupa o jumatate de ora. La acest film nu se va intampla. Cu aceste amintiri nu numai ca putem fi cunoscuti, ci si savurati.

Un clip cu cateva imagini din ultima legenda a filmului, cea a politistului lacom.

Mai multe detalii despre Hearts and Minds.

Cum este in China? Cam la aceasta intrebare raspunde filmul de fata, ca si cum ar fi un calator proaspat intors din acele tinuturi. El nu raspunde cu intamplari pestrite ci povestind viata catorva oameni pe care i-a cunoscut mai indeaproape.

O viata simpla, care cuprinde firescuri de neacceptat pentru noi. Un exemplu. Povestea cu demolarile fortate a fost si la noi. Dar in China, pentru un baraj se demoleaza orase vechi de mii de ani (Bucuresti e un catun) apoi oamenii “dispar” intr-un imens teritoriu si trebuie sa-i cauti saptamani de la o adresa la alta. Asa incepe filmul. Cu un barbat care isi cauta sotia si fiica. Ajunge dar acolo unde este casa se intinde un lac frumos si adanc. Nu se mai revolta nimeni. Protestele, atunci cand se aud, poarta deja resemnarea in ele.

Din cadre transpare imaginea unei tari gigantice. Toate la scara gicantica: transformari, constructii, demolari. Mai putin omul: care apare mic, inghesuit intre alti semeni, avand in fata un viitor fara orizont (cel ptin asa mi s-a parut). Personajul principal nu face exceptie. Numai ca este ceva mai darz.

Filmul a castigat Leul de Aur in 2006. Din ce am vazut pe imdb nu este un film foarte vazut (are putine voturi). Dar este un film foarte bine facut si cu o poveste buna. Nu are un fir narativ continuu, asa cum suntem obisnuiti cu naratiunea clasica, pentru ca nu pune personajele sa explice ce sunt si ce au sa faca. Naratiunea se naste din imagini panoramice, din scene scurte in care nu se vorbeste in plus.

Dincolo de atmosfera apasatoare, m-au amuzat scenele in care apare un chinez, mananca, apoi al doilea, apoi al treile si tot asa pana ai in fata 6-7 chinezi inghesuiti intr-o camera minuscula si intr-un cadru foarte sugestiv.

Am sa mai caut si alte filme de acest regizor. Acesta este singurul pe care l-am vazut facut de el.

Mai jos, un model de demolare. Este demolarea in varianta modernizata (nu se da la tarnacop) si aiuritoare prin schimbarea brusca a peisajului.

[youtube O7FbanTfWJM Peisaj dinamic]

In care facem cunostinta cu eroul nostru, imbracat intr-un maiou chinezesc original, de la mama lui.

[youtube XPZTPQ40M9E Taxi pe doua roti]

Un film din 2006 unde Peter O’Tool mai face inca un rol mare. De altfel pare ca joaca in propriul rol, atat de bine “ii vine”. Despre ce este filmul? Despr…hmm, nu stiu ce sa zic: dragoste? nu chiar…Moarte? mai degraba…batranete?…Daca e sa pun niste cuvinte as zice: despre dragoste si batranete in preajma mortii.

De remarcat:

Miscarea scenica a actorului. Te duce la momentul emotiv de varf al scenei fara sa rosteasca.

Replicile, care au intrebari grele si raspunsuri vii. De altfel povestea este scrisa de Hanif Kureishi, cel care a scris si pentru Intimacy (2001) si acesta un film ravasitor.

Si siteul oficial pentru Venus. Care arata interesant.

Bucata de muzica clasica se potriveste de minune. Restul este…emotie.

“It Was Always Bloody Cold”

[youtube Sg8chJttINU]

[youtube MxszOeUB17M Venus]

E filmul saptamanii la mine acasa, unde in aproape fiecare sfarsit de saptamana se vizioneaza 3-4 filme. Mai toate inactuale, adica nu tocmai ce umple acum buzunarele de la Holywood.

Filmul este despre un postas si clientul sau V.I.P: Pablo Neruda. De fapt filmul este despre poezie. Si cum rar intalnesti asa ceva, mi-a atras atentia.

Postasul duce scrisorile lui Pablo Neruda aflat in Italia, pe o insula, in exil din tara natala Chile. Actorul care joaca rolul postasului are si el o poveste interesanta care poate fi gasita aici. Tot el a scris si scenariul.

Bun. Pana la urma de ce laud scenariul, actorul, filmul?

Sunt mai multe motive.

Filmul desprinde poezia de carte, de tiparitura, asa cum ne-am obisnuit sa o percepem. Acum mai mult se citeste poezie, de unde si obisnuinta ca poezia e ceva scris pe o bucata de hartie. Filmul reda poeziei cadrul originar, reda motivele simple si puternice care il fac pe om sa simta poetic: prietenia, dragostea, locurile dragi, amintirea…

Poezia are rolul principal pentru ca il apropie pe Mario de Pablo, il ajuta pe Mario sa o cucereasca si apoi sa se insoare cu Beatrice Russo, frumusetea insulei. Si tot poezia este cea care pastreaza o amintire placuta, tragica si puternica a exilului pentru Pablo Neruda, reintors dupa 5 ani pe insula.

Apoi mai rar auzi o discutie despre metafora la malul marii, cum veti vedea in clipul de la finalul postului.

Un alt motiv: jocul excelent al lui Massimo Troisi, care reuseste sa faca dintr-un postas care abia citeste, un poet, un indragostit si un prieten al lui Pablo Neruda. Iar felul cum vorbeste este inimitabil…

Un alt motiv: prietenia. Intre Pablo Neruda si Mario prietenia se naste firesc si creste hranita de poezie, adica de preocuparea de a pune in cuvinte starile puternice prin care trec cei doi.

Mai sunt si altele, dar am sa zic tot filmul in ritmul asta si nu are nici un farmec sa-l povestesti.

Cateva scene. Acum este cea in care se discuta despre metafora la malul marii. Neruda ii spune lui Mario ca tocmai a compus o metafora, acesta e uimit si spune ca nu se pune ca a facut o metafora pentru ca a facut-o fara sa vrea.

[youtube ET7csv3p7Og Descoperirea metaforei]

Poezie recitata de actori:

[youtube Sbz1z_KoAdI Nuda]

Poemul lui Mario pentru prietenul lui Pablo Neruda

[youtube _jCSiCL85R0 Poemul lui Mario]