gustul cireselor

Nu mi-a trecut prin minte, pana ce am cititi prin aceasta carte, ca si cei care scriu rapoarte despre scriitori tot literatura fac. Si inca literatura buna.

Pare o gluma sinistra, dar securistii se straduiau sa descrie si uneori le reusea. Fac portrete ale intelectualilor, sunt critici de carte, isi dau cu parerea despre implicatii metafizice ale unei propozitii pentru a putea dibui cum a fost lovita doctrina marxism-leninismului.

De exemplu despre filosofia lui Blaga: “…a scris o serie de volume despre literatura si teatru, care, cum am arat mai sus, erau bazate pe o cultura si o filosofie intuitionista, cu tangente mistice si care, in regimul nostru de democratie populara, sunt considerate decadente si interzise de a mai aparea”. Pare simplu, dar trebuie o lectura aprofundata ca sa dai un asemnea verdict, plus ceva cunostinte de filosofie.

Uneori securistii chiar au “haz”, cum e intr-un raport despre Noica: ” La 14 mai 1957 expediaza o scrisoare din Campulung unui oarecare Emil Cioran, cu domiciliul in Franta, orasul Paris”. M-am amuzat teribil cand am citit “unui oarecare Emil Cioran” dar nu poti sa le ceri securistilor sa fie la punct cu lecturile filosofice.

Starea de dependenta a scriitorilor de partid sau de Uniunea scriitorilor se vede din randuri de acest gen: “Subsemnatul, Laurentiu Fulga, va rog a-mi aproba un imprumut in suma de lei 1000 pentru ca NU AM CE MANCA!”.(p.487) Cererea ajunge la Mihai Beniuc, se pare presedinte al Fondului Literar.

Volumul cuprinde studii, documente, procese verbale, note informative, toate despre intelectuali si situatia lor. Adica are si “parte teoretica” (care mi-e mi-a placut, e scrisa cu verva intelectuala si atentie la detaliu) dar si “parte practica”: documente de arhiva.

Documentele de arhiva pentru mine formeaza un nou tip de literatura care cred ca va fi mai citita decat literatura oficiala a vremii. Aici sunt cuprinse caractere, judecati, descrieri, rugaminti care surpind specificul timpului mult mai bine decat sa zicem “Mitrea Cocor” de Sadoveanu sau “Vacanta pe santier” (nu mai stiu autorul , este o carte pentru copii pe care am citit-o prin ‘88, ‘89).

E o carte de istorie care impreuna cu altele aparute la editura Nemira, dedicate si ele studiului comunismului, ar fi facut deliciul bunicului, mare iubitor de istorie, dar care nu a mai apucat sa citeasca notele “prapaditilor de comunisti” ca sa se minuneze inca o data de prostia “alora care nu au ce manca dar vor sa conduca tara, de aia mi-au luat mie pamantul” (citez din vorbele lui).

Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.

La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei, nu e precedata de nici o explicatie.

Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.

In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.

Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.

Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.

La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.
Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.

Resurse

Colectia Babel (Coordonator Ana Antonescu)

Site dedicat Onetti

• • Efectul Onetti
  • Imagini in miscare embedded by Embedded Video
    
    YouTube Direkt

Pana sa citesc cartea nu m-am gandit prea mult la nori. Le admiram frumusetea, dar nu credeam ca se poate vorbi prea mult despre ei.

“Teoria norilor” e o carte surprinzatoare: vorbeste despre nori amestecand stiinta si viata (ma feresc sa spun “stiinta si fictiunea”, e complicat sa facem deosebiri intre fictiune si realitate in cartile bune). Nu e multa stiinta: e atat cat sa-ti dai seama ca Luke Howard este pasionat nebuneste de nori, contempla cerul ore in sir pentru ca apoi sa se hotarasca sa-i deseneze si sa-i numeasca. De la el am primit noi mostenire numele norilor: cirus, cumulus si care or mai fi ei, uneori aceste denumiri le auzim la meteo, un limbaj depasit stiintific dar potrivit pentru telespectatori.

Luke Howard este un personaj care din intamplare sau nu are un corespondent istoric. Din istorie (uneori o fictiune mai putin reusita) nu aflam prea multe despre domnul Howard, iar ce aflam este cam sec. De aceea prefer sa citesc povestirea domnului Audeguy in locul istoriei norilor, nu as avea rabdare sa caut prin texte, si apoi nu conteaza ce s-a intamplat ci ce se poate povesti.

Cred ca v-ati dat deja seama, cartea nu vorbeste doar despre nori ci mai ales despre oamenii care i-au studiat cu impatimire, cum este pictorul Carmichael, care se sinucide impreuna cu nevasta dupa ce picteaza, se pare, cei mai frumosi nori, dovada sunt crochiurile, picturile s-au pierdut.

Crezi ca povestea devine previzibila, are sa se vorbeasca despre nori si pasionati anonimi pe toate cele 300 de pagini. Dar nu, pana acum povestirea englezului calm care priveste cerul si a pictorului sinucigas e spusa de un japonez care a scapat cu viata din cel mai ucigator nor, cel de la Hiroshima. Apoi un faimos tratat de meteorologie, al dr. Abercrombie, tinut secret zeci de ani, se dovedeste a fi o colectie de fotografii dedicate anatomiei a mii de sexe femeiesti. Povesti amestecate, unite pentru o clipa de admiratia personajelor pentru frumusetea norilor, apoi fiecare se cufunda in destinul personal, prilej pentru autor sa vorbeasca despre efectele civilizatiei occidentale, al carei mers nu-l vede cu ochi buni.

Cartea lui Stephane Audeguy este “dovada vie” ca , inainte de toate, lumea este un loc ocupat in creier. Depinde de posesorul creierului ce face cu ea. Faptul ca pui niste nori sa lege niste destine e unul de alegere. Destinele sunt pana la urma povestiri, nimic spectaculos.

Doar ca Stephane Audeguy aduce ceva in plus: aceste destine devin personaje intr-un roman fara sa se cunoasca direct (cu exceptia japonezului si a pupilei sale). Si nu sunt neaparat norii cei care unesc personajele. Savantul Abercrombie observa ca norii si creierul se aseamana foarte mult. Ca si cum autorul romanului isi priveste personajele care ii privesc creierul alunecand alene pe albastrul cerului. Cred ca asa s-a nascut cartea, daca e sa-mi formulez propria teorie a norilor. Cel putin asa imi place sa cred.

Resurse

• Interviu cu Stephane Audeguy.
• O pagina bine facuta cu resurse despre autor gasiti aici.
• Ca sa-l vedeti in miscare embedded by Embedded Video
  
  YouTube DirektAudeguy

Imi place succesiunea acestor verbe. Adica blogul de carte Nemira este online si da carti la reducere pentru cei care scriu recenzii.

Cei care scriu un post au 40% reducere pentru doua carti cumparate de la Editura Nemira. O fi mult o fi putin? Eu zic ca este un inceput. Normal, acest blog nu este primul in felul sau, mai este bookblog.ro, care intre timp a crescut si s-a facut frumos. Dar care editura din Romania mai da 40% reducere pentru ca scrii pe net? Adica bate si reducerea lor  pentru studenti, de 35%. Inspiratie de recenzie sa fie…in rest, carte este.

Adresa blogului: nemirabooks.ro

 

Cartea “Cum am ales libertatea” a aparut la editura Nemira (nu stiu daca o mai prindeti la reducerea de 20%).

Autorul vrea sa ne convinga ca putem fi liberi, depinde doar de noi. Subiectele sunt foarte populare (cariera, banci, asigurari, bani, supermarketuri), iar cartea e facuta sa aiba succes. Sa nu va sperie ca mai citeaza din Aristotel, nu o sa va plictiseasca cu hermeneutica profesorala a textelor grecesti. Nici nu are cum, cartea apare in colectia Bonton, deci se vrea o lectura usoara.

Insa pe cat de confortabil se citeste pe atat de incomode sunt concluziile fiecarui capitol. Autorul e un anarhist (si o recunoaste) furios pe “sistem”. Face “spume la gura” cand vorbeste despre banci si sistemul de credite care scumpeste exorbitant casele, despre sistemul de pensii, supermaketuri, despre neajunsurile concurentei. In schimb este fericit cand vorbeste de gradina lui de legume care il ajuta sa-si pastreze libertatea. Sau despre revista “The Idler” unde iti arata cum sa salvezi lumea prin lene (in ultimul numar se scrie despre cum mai putina munca duce la mai putina poluare deci lenesul este un ecologist convins).

Sa luam un exemplu din carte despre cum “sistemul” te asupreste. Caracterul abstract al banilor. Bancile sunt cele care crediteaza dar ele nu acopera decat 10% din credit cu bani din rezerva proprie. Restul sunt bani creati din nimic. Ce inseamna asta? Ca tu muncesti pentru banca o viata intreaga desi practic nu te-au imprumutat cu banii lor, doar ” au creat” bani pe increderea acordata clientului. Nu prezinti incredere, nu ti se dau bani. Iar creditele devin astfel un sistem prin care bancile ne transforma in scalvii lor.

Pentru unii creditul este motorul economiei. Pentru altii este inceputul sclaviei. Pe autorul cartii nu-l impresioneaza “lucrurile mari” (macroeconomie, globalizare etc), el pleaca de la individ si bine face. Nu va asteptati insa la argumente sustinute stiintific. Sa nu uitam, el este un lenes si in plus cartea e scrisa ca sa fie citita cat mai usor.

Propunerile lui, daca ar fi puse in practica ar “dinamita” economia mondiala. Sa renuntam la sistemul de pensii toti odata ar insemna sa condamnam o generatie, deci unele propuneri sunt impracticabile.

Insa cartea resuseste sa atraga atentia asupra unuor obisnuinte pe care le consideram avantajoase (creditele, supermarketurile, sistemul de pensii, viata la oras) dar care se dovedesc scumpe si prin asta, inrobitoare. Sfarsesti prin a nu mai avea timp pentru tine. De ce? Pentru ca muncesc ca sa platesc un lux care nu merita in raport cu timpul investit. Timpul investit fiind chiar viata mea.

Resurse

• Un interviu cu Tom Hodgkinson (iunie 2005)
• Un alt interviu, din 2001.
• The Idler, revista lu’ Tom Hodgkinson.

Un roman scurt, aparut la Humanitas. Scris din fraze scurte si “la obiect”. Pun in ghilimele pentru ca “obiectele” sunt sentimente si situatii descrise anatomic. O singura pagina, spre final, mi s-a parut ca iese din carte, ca vine din alta parte, ca nu se potriveste.

Ce mi-a retinut atentia este descrierea unui no man’s land. Simplu, prinde contur acel taram secret al fiecaruia unde te intalnesti cu tine insuti.

“Inca din prima mea tinerete, consideram ca fiecare om pe lumea asta isi are al sau no man’s land, unde isi este propriul lui stapan. Exista o viata ce se vede si o alta, necunoscuta celorlalti, ce ne apartine intru totul. Asta nu inseamna ca una este morala si cealalta nu, sau ca una este permisa si cealalta interzisa. Ci doar ca fiecare om, din cand in cand, scapa oricarui control, traieste in deplina libertate si in mister, singur sau cu altcineva, o ora pe zi, sau o sera pe saptamane sau o zi pe luna. [...] Cine n-a uzat de acest drept, sau a fost lipsit de el din pricina imprejurarilor, va descoperi intr-o buna zi cu surprindere, ca nu s-a intalnit niciodata cu el insusi”

Nu e o carte de filosofie si nici numele lui Blaize Pascal nu se intalneste in paginile ei. E un roman de dragoste, de la un cap la altul. Ea face descrierea acestui taram miraculos si necesar ca sa stim ca de apropiati sunt ea si iubitul ei. Ce cumplita a fost despartirea, pentru ca el a plecat din acest taram al libertatii, unde este atat de greu sa te intalnesti. Ce trist i-a fost pentru ca el nu a stiut de acest miracol al intalnirii. “Einar si cu mine ne intalnisem intr-un no man’s land.” De aici incolo vine descrierea a cat de straini pot fi doi oameni si cat de mult a crezut ea ca Einar stie, despre ea, despre iubirea lor, imaginar pe care in roman razboiul, trecerea anilor si o casatorie cu o oarecare Emma il destrama iremediabil.

Romanul a fost publicat prima data in 1988. Cu personaje putine, concentrata pe situatii si nu caracterizari plicticoase, cartea e potrivita timpului nostru: ” cat mai mult in cel mai scurt timp”. De aceea ma opresc aici, ca sa nu scriu mult si prost despre putin si bun.

Cartea a fost publicata la Polirom. Nu cred ca a avut mare succes pentru ca eu am luat-o de la reduceri, am dat 4 lei. O cafea proasta pentru o povestire buna.

Generalul din povestire e un personaj optimist si increzator care pleaca sa caute oasele soldatilor italieni cazuti in Albania, in al Doilea Razboi Mondial. Are o misiune nobila si e multumit. Spectaculoasa este transformarea generalului: devine nesigur si apasat de moarte. Mortii au viata proprie si prin semnele pe care la lasa (jurnale, povestiri ale localnicilor, sau propriile morminte) transforma ceea ce numim “viata reala”.
Generalul ajunge sa-si aranjeze armata de oase in batalioane si divizii fumand apasat de cerul ploios ale Albaniei, scotocind muntii si propria disperare, pe care o descopera o data cu mormintele.

Cartea emana si un sentiment de mandrie nationala, dar acesta nu devine stanjenitor. Romanul a fost scris in ‘63, in Albania, dar “nu se simte” greutatea vremurilor.
Un episod. Generalul se duce la o nunta a localnicilor, neinvitat. In punctul culminant (cartea are si un punct culminant), batrana Nica arunca la picioarele strainului sacul cu oasele calaului, un oarecare colonel Z, comandant in timpul razboiului, vestit pentru atrocitatile trupelor sale. La nunta izbucneste vechea furie a albanezilor impotriva dusmanului de peste mare (italienii) etc, etc.

Faptele nu spun nimic, ba sunt cam patetice uneori, dar felul cum sunt descrise, impresioneaza. Scrisul le salveaza. Si mai e ceva care da greutate cartii, in afara de scriitura: felul cum surprinde autorul lenta transformare a generalului, starile acestuia. In acest fel povestirea are continut, pentru ca ea pleaca de la concret: un om singur cauta o armata uitata.

Resurse

• Despre Ismail Kadare
• Ismail Kadare - castigator Booker International Prize

Doua reduceri importante de pret.

Una pentru studenti, de care este greu sa aflati pentru ca este “ascunsa”: orice carte de la editura Nemira are 35 % reducere pentru studenti. Acolo se zice ca o luna e valabila oferta, dar a trecut luna si reducerea inca mai este valabila. Ar fi fost buna pe vremea studentiei mele. Partea proasta: trebuie sa trimiti prin fax dovada ca esti student.
O alta reducere este de 20% la cartile nou aparute. Oferta asta e aproape invizibila. Banuiesc ca sunt cartile trecute la noi aparitii. Dar mai bine sunati ca sa fiti sigur ca obtineti reducerea respectiva: siteul nu este actualizat intotdeauna.
Reducerile sunt valabile doar pentru cine comanda online.

Dar cel mai spectaculos este ca la Nemira gasiti carti bune la 4 lei. Dar pentru o asemenea reducere trebuie cumparate trei carti minim.

Mai tineti minte comentariile litarare ale profesorilor de romana si ale criticilor acceptati in manual? Si acum, cand nu pot sa dorm, ma gandesc la ele ca sa evit insomnia. Nu stiu cum de nu am ramas repetent la romana. Oricum, un lucru bun tot invatam: cum sa nu citesc o carte, cum sa nu ma apropii de un autor.
Fara limbaj de lemn, fara sintagmele tampite cu care m-am obinuit la criticii romani, textul lui Branes vorbeste simplu si alert despre Flaubert. E o carte de critica literara pe care o citesti cu sufletul la gura. Scrisa cu ironie, umor si pe alocuri cu patima. Fara aere profesorale.

M-a amuzat cum a raspuns unui critic intrigat. Citez din Barnes:

“Motivul din care ii urasc eu pe critici - cel putin uneori - este ca scriu fraze de genul cel mai jos” si citeaza criticul respectiv: “Flaubert nu-si construieste personajele, cum procedeaza Balzac, printr-o descriere obiectiva, externa; dimpotriva, ii pasa atat de putin de infatisarea lor, incat o data ii da emmei ochi caprui, alta data ochi de un negru abisal si a treia oara ochi albastri.”

Barnes cauta si gaseste. Modelul pentru Madam Bovary a fost o sotie de medic, care, dupa cum relateaza Du Camp, avea ochii greu de definit pentru ca, se pare, li se schimba culoarea. Dar nu conteaza ca Flaubert pana la urma a avut dreptate. Neglijenta criticului este si ea neglijabila. Ce iese in evidenta, este neimportanta unor observatii critice. Pe cititorii lui Flaubert nu-i deranjeaza culoarea ochilor Emmei. Sensul cartii nu este alterat. E ca in experimentul cu cuvintele scrise gresit in mod voit. Daca prima si ulima litera sunt in ordinea corecta, restul literelor pot sta inauntrul cuvantului in orice ordine vor, sensul nu se pierde.

Barnes nu se abtine si incheie capitolul:

“Una peste alta, mi se pare ca a dat dovada de o ignoranta magisteriala fata de un scriitor care e sigur ca i-a achitat, intr-un fel sau altul, multe facturi de gaz. Ca sa v-o spun pe sleau, lucrul acesta ma scoate din sarite”.

Si pe mine. Si ce bine e sa zici ce te scoate din sarite!

Resurse

• Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert a aparut la editura Nemira.
• Un interviu (veti rade de cateva ori) gasiti mai jos. Sursa este siteul oficial.
• Un articol de Bedros Horasangian, aparut in Ziua
• Un articol despre “Scrisori de la Londra” in “Observatorul Cultural“
• Tot in “Observatorul Cultural”, dar greu de gasit, mai e acest articol cu caracter general, despre Julian Barnes, semnat de Maria Sabina Draga.

Video Julian Barnes

embedded by Embedded Video

YouTube DirektJulian barnes

embedded by Embedded Video

YouTube DirektJulian Barnes

 Julian Barnes - Interviu

Pentru mine aceasta carte este un exemplu de gandire. Autorul isi desfasoara gandul cu atentie, fara sa aduca in joc structuri argumentative facile. Il ajuta si faptul ca nu viciaza limbajul cu sintagme uzuale. Observatiile despre limbaj facute de Wittgenstein sunt rezultatul experimentarii situatiilor limita, asa numitele incurcaturi folozofice, unde se ajunge pentru ca esti crud cu propriile obisnuinte de limbaj si de gandire.

Caietul albastru poate ajuta la formarea unui stil de gandire, exprimabil in spatiul public, (pentru ca fiecare gandeste cum vrea la el acasa) care pleaca de la observatii simple, ocoleste citatele de efect, face economie de retorica, face economie de referinte la texte sau persoane mai mult sau mai putin celebre, refuza concluzii categorice si lasa deschisa dezbaterea pentru a putea forma o comunitate in jurul respectivei probleme.

Nu trebuie neaparat sa intereseze continutul Caietului albastru (personal nu sunt un impatimit de epistemologie, logica formala etc) cat frumusetea argumentarii. Mai in gluma, mai in serios, este o carte de recomandat politicienilor, poate asa scapam de pateticele lor argumente.