Inspaimantatoarea carte a lui Jonathan Coe
Este prima carte pe care o citesc de acest autor si prima carte proasta pe care o termin stiind ca e asa. De pe la jumate am citit insa in diagonala… Dar ceva mi s-a intamplat: pana acum detectam o carte stupida
de la primele 20 de pagini maxim.
Cartea se numeste “Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim”. Un titlu promitator. Ma intereseaza viata personala. Nu povestile din tabloide care dezvaluie amanunte picante. Sunt interesat de toate acele gesturi mici care închegate de dorinte si sentimente dau ceea ce numim cotidian, viata zilnica . Iar daca aceasta este si inspaimantatoare, curiozitatea mea devine obsesie: cum se lupta omul in mica si neinsemanata lui viata personala? Cum sunt acele lupte in care nu vei fi niciodata erou chiar daca le castigi? In care nu sunt monstrii, nici trupe speciale, nici boli nemiloase ori iubiri romantice, nici oameni rai care sa simplifice ecuatia, nici camere de filmat si reporteri avizi sa relateze faptele de la fata locului?
O astfel de viata e complicat de povestit dintr-un motiv simplu: e al naibii de greu sa tragi cu ochiul acolo fara sa banalizezi lucrurile sau sa pui clisee unde nu intelegi.
Trebuie sa fii un povestitor bun, precum Flaubert, Tolstoi, Cehov, Carver sau Roth ca sa ajungi sa intelegi si sa plasmuiesti viata personala. Ce vreau sa zic cu toata tarasenia asta este ca un romancier e pretentios cu sine daca pretinde sa povesteasca ceva atat de greu de descris ca viata personala. Daca nu e in stare mai bine se apuca de romane istorice sau de actiune.
Am citit in cartea asta toate cliseele care de obicei se insaileaza ca sa-ti dea senzatia de viata personala: despresia ca boala, divortul de neinteles de femeia care nu intelege, parintii personajului care nu se iubeau, tatal homosexual nedeclarat si neinteles de fiu. Intamplator sau nu, personajul Maxwell Sim recunoaste si el la final ca este un britanic sadea homosexual. De, mentalitatile s-au schimbat, nu mai face greseala tatalui. Iar ca sa se recunoasca homosexual (ce iluminare!) il ajuta o chinezoaca din Sidney pe care o cunoaste de doua ore, el fiind un barbat matur de 48 de ani. Alte clisee? Mai sunt. Banicile care sunt rele pentru ca au adus criza cu lacomia lor, obiectele fabricate in China de bieti chinezi ca sa fie ieftine pentru noi occidentalii lacomi. Lucruri pe care le aflii din ziare nu din viata personala. Etc, etc…
Primele capitole sunt acceptabile. Ba sunt si cateva pagini sclipitoare: o discutie despre periute de dinti reuseste sa sublinieze grotescul limbajului corporatist infiltrat in viata personala. Dar de la aceste pagini incolo cunoasterea si inspiratia il parasesc pe autor tot mai repede. In ultimele pagini, cand personajul beat si disperat vorbeste cu GPS-ul masinii, devine evident ca nenorocitul de roman trebuia terminat o data si autorul e in criza de timp. Iar incheierea este de un postmodernism uzat: autorul se intalneste cu personajul, bla, bla in sfarsit se pune punct cosmarului.
Nu scriu despre cartile care nu-mi plac pentru ca timpul e mult prea scurt. Dar acum am facut-o pentru ca m-a intrigat pacaleala asta cu titlul, cu primele capitole, promisiunea cu viata personala, contrastul dintre istetimea scrisului si rezultatul final. Feriti-va de magarus! era o emisunea la TV cand eram copil. In cazul asta cartea e magarusul.

