gustul cireselor

Cartea este o reeditare a celor de la Humanitas, prima, din ce scrie pe coperta, a aparut in 2005. In ultimii ani Tolstoi are gandurile atat de simple si de puternice incat il insingureaza. Este excomunicat de catre Biserica, desi el este un crestin practicant. Are pasaje care il apropie de anarhisti, insa ordinea lui (interioara) este neinduplecata. Este revendicat de comunisti ca fiind un revolutionar, dar revolutia ii repugna. Propovaduieste iubirea, dar se simte singur langa familia sa.

Desi temele jurnalului (iubire, moarte, crestinism, Dumnezeu, viata interioara etc) pot sa para prafuite pentru vremurile noastre, scriitura are forta pentru ca este rezultatul unor meditatii indelungi. Iar forta scriiturii depaseste temele, asa ca poate fi citita de oricine interesat de un om, numit Tolstoi, care a murit acum 100 de ani. Sau doar de un om.

Am fost curios daca gasesc imagine in miscare cu Tolstoi. Si am gasit un filmulet cu el. Bineinteles, este mut.

Get the Flash Player to see this player.

Mi-a fost adusa pentru ca “stiam ca ai sa te bucuri”. Editie rara, carticica de fata, semnata de Cortazar a fost tiparita la Paris in 1962, in 1000 de exemplare. Are si desene, deslusiti pe coperta ale cui.

Legenda spune ca exemplarul ar fi plecat chiar de la Cortazar (cu o insiruire precisa a numelor care au tinut in mana exemplarul de-a lungul timpului).

Tot legenda spune ca scrisul de pe foaia dinauntrul carticelei apartine lui Cortazar.

In acest caz pentru mine nu dovezile conteaza, trebuie doar sa cred. Bineinteles, nimic din toate acestea nu ar fi ajuns pana aici daca nu ar fi existat Sotron, un joc simplu si decisiv.

Dar ma multe despre aventura acestei editii limitate in numarul din mai al revistei Plai cu boi. Care se relanseaza. Iar.

Nu am mai intalnit un motto atat de puternic, direct si de potrivit. Poetic in acelasi timp. De obicei un motto spune ce are de spus si sensul lui, in parte, se arata in timpul scrierii. Acest motto este altfel. Sa-l citim:

Civilizatie:

“Cand am ajuns aici mi-au trimis doua fete foarte impopotanate: cea mare n-avea inca unsprezece ani, iar cealalta sapte’ amandoua erau dezinvolte, mai ceva ca niste curve.”

(Cristofor Columb, Scrisoarea a VII-a catre Regi, Jamaica, 1503)

Barbarie:

“Deie zeii sa nu mor vreodata! Deie zeii sa nu pier vreodata!
Unde nu-i moarte, unde vom triumfa, acolo plec.
Deie zeii sa nu mor vreodata! Deie zeii sa nu pier vreodata!
Nu am venit decat sa dormim, nu am venit decat sa visam:
Nu-i adevarat, nu-i adevarat ca am venit sa traim pe Pamant.
Iarba de primavara am venit sa ne facem.
Deie zeii ca tot ceea ce cant sa trezeasca sufletele tovarasilor mei morti!”

(Poetul Rege Nezahualcoyotl, 1 iepure 1402 - 6 piatra 1492)

Textul deschide cartea “Demonul” de Abel Posse. Poezie si opunere in acelasi timp.

Ce m-a luat de maneca inca de la intrare a fost imbulzeala. O imbulzeala teribila, abia mai puteam respira. Asa ca am inceput cu etajul 1. Unde am stat frumos si am citit povesti pentru copii (numele editurii l-am uitat). Oricum, am sa-i mai caut cartile, unele sunt ilustrate de Ustinov, cel care ilustra si cartile scrise de Usinski (cine le mai stie?), traduse din rusa inainate de 89.

Apoi mi-am facut curaj si am coborat. Am gresit. Evident, jos erau editurile mai de seama. M-am dus Rao. Cartile erau inchise intr-un tarc. M-am miscat pret de un minut dupa care am iesit. Nu puteam ajunge la raft din pozitia aia. Trebuia alta strategie.

M-am dus la Humanitas. Mai apar carti noi, ma gandeam ca explorez, miros, pipai. As. Rafturile nu erau marchetate pe colectii ca sa le vad si eu de la distanta. Ma imbulzeam aiurea dupa care imi dadeam seama ca trebuie sa trec la alt raft. Cand am gasit ceva interesant, am constatat cu amaraciune ca nu puteam citi o pagina de carte. Transpirasem, altii ma dadeau la o parte, personaje politice de prim rag se fataiau pe acolo cu bulucul dupa ei. Am plecat fara sa iau nimic.

Am intrat la Polirom. Aici aceiasi dezorientare. Cartile puse cam alandala portocala. Dar am cumparat! Julio Cortazar, Bulgakov si Gogol. Gogol l-am gasit intr-o editie faina, copertata. La Polirom consoarta a cedat nervos si s-a retras in locuri mai pasnice (la etajul 2 unde fluiera vantul).

Am continuat eroic la All. Aici, respiratie. Era mai liber. Te puteai uita in voie. Din ce am observat multe erau destul de vechi. La Corint era de neintrat, un alt personaj politic important isi facea veacul pe acolo.

Am mai vazut Minerva, Curtea Veche. Curtea Veche mi s-a parut de o grandomanie prost organizata. Bucatari, antrenare personala, politica parca, toate alandala.

Ciudat, dar editurile mici m-au reconfortat. Slab vizitate, puteam sa ma uit in voie la carti, lucru pentru care am si venit.

Un alt minus pentru Romexpo: cafeneaua prea mica. Inauntru, un Cupola, nu se putea sta, arata ca de nunta la tara. Sa-ti vina sa dai cu Gogol in chelneri. Iar eu visam sa rasfoim achizitiile in tihna la o cafea!

In concluzie. Oamenii politici sa nu fie poftiti la targ de carte, pot sa-si cumpere cartile de la librarie. Ca sa avem loc si noi astia care ne bucuram la carti si reduceri.

O bucurie: cartea. Am remarcat nuvele italiene la Humanitas, Hemingway (Polirom), Istoria uratului (nu mai stiu unde). Rafturi de literatura consistenta (din asta contemporana) la Polirom, Nemira si Humanitas (desi la cei din urma cam amestecata povestea). Carti pentru copii mai peste tot (dinozaurii, universul si mumiile sunt subiectele la moda pentru cei mici).

Am luat un dinozaur foarte mic (din ala pentru copii), mi-am recuperat consoarta si pe Irina si ne-am refugiat. Traiasca Gaudeamus, Targ de carte si de inghesuiala!

Poate nu am nimerit noi la ora potrivita (sambata 11 dimineata) si dupa-masa ca prin fermec multimea s-a topit si ati ramas voi singuri la rafturile cu trufandale?

Eveniment. A reaparut si a disparut “Maestrul si Margareta” de Mihail Bulgakov, una din cartile mele favorite. Spun ca a disparut pentru ca in libraria online Humanitas zice ca s-a epuizat. O carte de care am intrebat de vreo trei targuri incoace (targuri de carte) si care era de negasit (vroiam sa fie noua).

Norocul meu, am primit-o cadou. Hartie faina, legata bine, scris mare (nu te oboseste). Traducere noua! Doar poza copertei cam neinspirata. Adica tipa aduce mai degraba a Anna Karenina (in spate e fumul trenului de epoca). Sau cei de la Humanitas s-au gandit ca motanul din sigla “Raftul Denisei” e suficient pentru Maestru? Oricum, nereusita ilustrare.

Dar ce vroiam sa spun e legat de mirosul cartii. Cartile noi si-au schimbat mirosul fata de cartile noi din trecut. Cartile de acum au un miros “tehnic”, parca de vopsele, de chimie moderna, asa cum miroase si in tipografie, doar ca acolo te ustura ochii, cantitatea e mult mai mare.

Dar pana la urma carti sa fie si cat mai multi maestrii si margarete sa-si faca de cap pe rafturi. Si sa ajunga si la Gaudeamus.

Cine mai citeste Newton in original? Pe Newton il cunoastem din manuale si din ce au mai scris altii despre el. In Fizica de clasa a 9-a tin minte ca am studiat mecanica newtoniana. Rezumata de altii. Probabil si principiile sunt rescrise, pentru o clarificare didactica. E posibil ca, in afara de ecuatii sa nu fi citit nici macar un singur rand scris de Newton, un tip atat de celebru pentru scrierile lui dar atat de putin citit.

Daca nu ajung sa citesc lucrarile in original ale lui Newton de ce as citi o carte care vorbeste despre el si epoca aceea indepartata? Pentru ca, in afara de documentare minutioasa, cartea este vie. Iata cum prezinta Verlet succesul si esecul:

“Stiinta este un joc crud. Iti dobori in flacari adversarii, iti parjolesti concurentii, iti nimicesti rivalii. Desi stii, fiindca le-ai fost uneori victima, cat de rau dor loviturile, continui sa joci acest joc. Fara a simti vreo remuscare: la drept vorbind, nu eu ii vin de hac rivalului meu (sau invers), ci chiar stiinta; suntem amandoi in slujba ei, fara patima, impartial, ea ne departajeaza.” (99)

Si acum sa deschidem cufarul. Cufarul a existat, nu este doar o expresie. In el Newton a inchis lucrarile de alchimie, niciodata publicate. El a fost pastrat de descedentii familiei timp de doua secole.

In 1936 cufarul a fost deschis si lucrarile esoterice scoase la vanzare. Vandute dar niciodata publicate aceste lucrari stau la muzeu. Stiinta, asa cum o intelegem astazi, nu mai are nevoie de ele. Stiinta, asa cum era inteleasa atunci cand abia se nastea, se sprijinea, intr-un fel, pe pe genul acesta de scrieri (amestec de magie si alchimie, de teologie si stiinta).

Pana la urma de ce este atat de respectata stiinta acum? Pentru ca a dat fiinta lumii magicienilor: vorbim la distanta instantaneu, vedem in globul de sticla oriunde pe pamant, zburam prin aer iar plumbul nu l-am tranformat in aur pentru ca si-ar fi pierdut valoarea. Dar “transmutatia elementelor” o cunoastem si o folosim (elementele radioactive).

Lumea de acum este intr-un fel mai mult magica decat stiintifica. Iar fizica de acum, cel putin o ramura a ei, cea care se ocupa de astronomie, este un soi de teologie moderna, care il cauta pe Dumnezeu dincolo de Big Bang.

Chiar daca au fost uitate “radacinile” sau “motivele” stiintei actule, ele au supravietuit in cufar, obiect ce devine o metafora:

“Cufarul e gol dar el chiar a existat. El e spatiul vacant rezervat subiectului stiintei, locul definitiv pierdut al originilor sale, acel altceva informulabil care scapa ascendentului sau. El este receptaculul a ceea ce stiinta exclude pentru a se defini si pe care succesul ei nu ne mai ingaduie sa-l gandim si sa-l sesizam.” (31).

Mai sunt si altii, cunoscuti acum pentru solutiile stiintifice propuse, celebrii in vechime pentru cu totul ale motive. De exemplu Cardan, inventator al solutiei la ecuatia de gradul 3, era celebru mai ales ca medic si astrolog.

La fel Kepler, care a pus bazele astronomiei moderne este si creatorul astrologiei actuale. Si lista poate continua. Ma departez de carte si spun, mai in gluma, mai in serios ca magia si-a atins scopurile sub mantia rationalitatii stiintei.

Acum stiinta este si hranirea si cresterea porcilor sau cultivarea de cereale. Pentru asta se studiaza, se fac desoperiri in genetica, imbunatatiri etc. care ne ajuta sa ne hranim pe masura ce ne inmultim.

Pe atunci stiinta trebuia sa descopere cum a gandit Dumnezeu cand a facut lumea. Intrebare care acum e desueta. Numai ca din framantarile acestea s-a nascut lumea in care traim. Iar cartea de fata face o biografie a stiintei, nu numai a lui Newton, si mentioneaza disputele si framantarile care au insemnat inceputul discursului stiintific modern.

Discurs din care nu ar trebui sa lipseasca acel dram de magie care sa ne faca sa dorim lucruri absurde, nu numai confortabile, cum ar fi de exemplu sa stim ce a gandit Dumnezeu cand a facut lumea…

Sursa foto: cepa.newschool.edu/

Primita de la lukababy.

Ce sa zic… Ultima carte citita sau cea pe care o citesc acum? Sa zicem ultima carte este Oameni de hartie de Salvador Plescia. Iar acum scotocesc in Cufarul lui Newton (o carte despre magie si stiinta)  si Privesc in soare (Julian Barnes, Rao).

Mai departe pentru des images, des mots si chrismilla

Cum mai este in Rusia? Rusia e prea mare pentru a putea raspunde. Mai bine ramai in Rezervatia Puskin, de unde Dovlatov stie sa povesteasca scurt si cu miez.

Un scriitor alcoolic vine la casa memoriala Puskin (conacul este de fapt un parc urias, rezervatia puskin) ca sa lucreze pe timpul verii ca ghid turistic. Incearca sa-si puna ordine in viata, reuseste pana la un punct, cand nevasta se hotaraste dupa 10 ani de convietuire si certuri sa plece in America. El se reapuca de baut. Cam asta ar fi naratiunea. Deliciul sta in alta parte.

Ce trebuie sa faci ca sa lucrezi ca ghid in rezervatia puskin? Sa rapunzi la intrebarea “Va place Puskin?”. Iar daca iti place, sa explici de ce. S-ar putea sa crezi ca e nevoie de un raspuns complex: improvizezi unul cu referinte de epoca la Goethe, Byron etc dar raspunsul este mult mai simplu si vinde din partea unei doamne angajate pe care oricum, Goethe o deranjeaza daca il pomenesti alaturi de Puskin. Raspunsul este asa (se rosteste convingator): “Puskin e mandria noastra! Nu e doar un mare poet, e si un mare cetatean!”. Simplu!

Memorabile sunt si scenele cu betivul rus care cunoaste omul dupa felul bauturii consumate: “Anul trecut au stat niste evrei. N-am ce zice, oameni civilizati… Nu tu lac de mobila, nici tu odicolon… Numa’ vin alb, rosu si bere… Eu, personal, ii respect pe evrei.” Betivul nu-si da seama de valoarea banilor pana nu-i converteste in bautura, asa se evalueaza pretul camerei de inchiriat.

Amestec de abrutizare si gingasie. In casa distinsei gazde, ghidul isi aduce nevasta. Se gandeste cum sa acopere geamurile ca sa se intample minunea. Si declara inaintea momentului: “Suntem casatoriti de 10 ani si eu tot mai mor de frica. Ma tem ca Tania isi va smuci mana si va spune:<<Asta mai lipsea!>>”. Totul sub un acoperis gaurit, cu un betivan in camera alaturata.

Nu i s-a publicat nici o carte, simte ca si-a ratat viata, ca nu poate sa-si convinga nevasta sa stea, au devenit straini pe buna dreptate. Cu atat mai naturala este dulcea alunecare in uitare si alcool, sentimentul detasarii totale de timp si spatiu (cand se trezeste nu mai stie ce data este).

Scriitura este inteligenta si surprinde in putine randuri falsitatea sau tragismul situatiilor, de la cultura facuta de dragul culturii pana la alcoolism sau destine ratate. Cartea e aproape o colectie de schite, de caractere sumar si puternic descrise, toate de efect. In acelasi timp, cartea te face sa traiesti intens: simti odata cu autorul ca mai este o speranta, firava, iti revine simtul umorului si al ironiei pentru ca apoi sa recazi in nepasare si uitare de sine, ramane doar disperarea.

Despre Dovlatov se gasesc destul de putine. Se pare ca este un scriitor foarte apreciat in Rusia de azi. El a fost publicat prima data in S.U.A unde a emigrat in 1978. In cei doisprezece ani traiti aici publica 12 carti si moare.

Citeste despre alte carti.

Nu mi-a trecut prin minte, pana ce am cititi prin aceasta carte, ca si cei care scriu rapoarte despre scriitori tot literatura fac. Si inca literatura buna.

Pare o gluma sinistra, dar securistii se straduiau sa descrie si uneori le reusea. Fac portrete ale intelectualilor, sunt critici de carte, isi dau cu parerea despre implicatii metafizice ale unei propozitii pentru a putea dibui cum a fost lovita doctrina marxism-leninismului.

De exemplu despre filosofia lui Blaga: “…a scris o serie de volume despre literatura si teatru, care, cum am arat mai sus, erau bazate pe o cultura si o filosofie intuitionista, cu tangente mistice si care, in regimul nostru de democratie populara, sunt considerate decadente si interzise de a mai aparea”. Pare simplu, dar trebuie o lectura aprofundata ca sa dai un asemnea verdict, plus ceva cunostinte de filosofie.

Uneori securistii chiar au “haz”, cum e intr-un raport despre Noica: ” La 14 mai 1957 expediaza o scrisoare din Campulung unui oarecare Emil Cioran, cu domiciliul in Franta, orasul Paris”. M-am amuzat teribil cand am citit “unui oarecare Emil Cioran” dar nu poti sa le ceri securistilor sa fie la punct cu lecturile filosofice.

Starea de dependenta a scriitorilor de partid sau de Uniunea scriitorilor se vede din randuri de acest gen: “Subsemnatul, Laurentiu Fulga, va rog a-mi aproba un imprumut in suma de lei 1000 pentru ca NU AM CE MANCA!”.(p.487) Cererea ajunge la Mihai Beniuc, se pare presedinte al Fondului Literar.

Volumul cuprinde studii, documente, procese verbale, note informative, toate despre intelectuali si situatia lor. Adica are si “parte teoretica” (care mi-e mi-a placut, e scrisa cu verva intelectuala si atentie la detaliu) dar si “parte practica”: documente de arhiva.

Documentele de arhiva pentru mine formeaza un nou tip de literatura care cred ca va fi mai citita decat literatura oficiala a vremii. Aici sunt cuprinse caractere, judecati, descrieri, rugaminti care surpind specificul timpului mult mai bine decat sa zicem “Mitrea Cocor” de Sadoveanu sau “Vacanta pe santier” (nu mai stiu autorul , este o carte pentru copii pe care am citit-o prin ‘88, ‘89).

E o carte de istorie care impreuna cu altele aparute la editura Nemira, dedicate si ele studiului comunismului, ar fi facut deliciul bunicului, mare iubitor de istorie, dar care nu a mai apucat sa citeasca notele “prapaditilor de comunisti” ca sa se minuneze inca o data de prostia “alora care nu au ce manca dar vor sa conduca tara, de aia mi-au luat mie pamantul” (citez din vorbele lui).

Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.

La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei, nu e precedata de nici o explicatie.

Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.

In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.

Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.

Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.

La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.
Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.

Resurse

Colectia Babel (Coordonator Ana Antonescu)

Site dedicat Onetti

• • Efectul Onetti
  • Imagini in miscare embedded by Embedded Video
    
    YouTube Direkt