Inca din prima pagina a cartii sale “The Grand Design” Stephan Hawking ne asigura ca  religia si filosofia nu mai sunt de folos pentru ca nu pot raspunde la intrebarile acelea mari la care se ambitioneaza ele sa raspunda: cine a facut totul, de unde venim, cum a luat nastere lumea etc.

Stiintele naturale pot raspunde acum la aceste intrebari. Cum sunt curios din fire am apasat magicul buton “buy” de pe Kindle si raspunsul a venit, sub forma unei carti electronice, aproape instantaneu. Si am inceput sa citesc cu mare nerabdare sa aflu cum a fost facuta lumea.  Ce am citit a fost o poveste acceptabila dar seaca. O poveste buna devine un mit, o sursa de inspiratie. De exemplu legenda lui Icar ne-a imaginat ca omul poate sa zboare si intr-o buna zi omul a zburat.

Povestea lui Hawking (sau a stiintei) imi spune ca orice lume e psibila si ca universul de acum e rezultatul hazardului. Stiintific nu e nevoie de creator, e nevoie doar de acea singularitate (nimicul) si restul vine de la sine, dintr-un haotic amestec in care sunt incercate toate permutatiile posibile. Legile fizicii sunt astfel si nu altfel  in acest univers pentru ca din intamplare, din cele 10 la puterea 500 de posibilitati pe care materia le are le indemana, a aparut aceasta posibilitate, poate unica pentru viata. Lumea s-a nascut din nimic prin hazard.

Povestea are o frumusete austera si tragica numai daca o dramatizez un pic. Adica daca devine arta, ceea ce fizica nu doreste pentru ca vrea sa fie “adevarata”, “stiintifica”. Faptul ca venim din nimic prin hazard e o poveste mai slaba decat faptul ca lumea a fost facuta in 6 zile de Dumnezeu. Daca in sfarsit am reusit, precum Icar, sa zburam, de ce sa nu ne inspire povestea cu Dumnezeu  sa facem si noi o lume in 6 zile? Cu cer, pamant, pasari si fiinte neimaginate pana acum.

Nu este telul stiintei sa fondeze mituri. Dar stiinta a aparut din dorinta oamenilor de a cunoaste ce este in mintea lui Dumnezeu (Decartes, Newton erau doi oameni religiosi). Iar Dumnezeu a facut o gramada de lucruri pe care in parte am reusit sa le facem si noi, in parte nu. Ne-a iesit partea cu ridicarea la cer, cea cu distrugerea unui oras prin foc venit din cer, ne-a iesit smecheria vindecarii miraculoase (o gramada de boli incurabile de pe vremea romanilor sunt vindecabile acum), ne descurcam bine cu comunicarea instantanee (avem live streaming in loc de vise cu ingeri).

Unele ce-i drept nu ne ies: stam mai prost cu iubirea de aproape si pana acum nu am facut nici o lume in 6 zile. Dar, cine stie, cand arta, lumea digitala si genetica vor gasi un limbaj comun, probabil vom putea genera lumi cu entitati capabile de creatie la randul lor. Daca stiinta/fizica va ramane  in povestea posibilitati 10 la  puterea 500, atunci, pana se schimba stiinta asta noua prefer zeii. Sunt mai proactivi .

Ce este cel mai puternic in scrisul lui Hemingway ramane  in minte fara notite pentru ca e ceva care emana din toata cartea sau din toate cartile lui, nu  din cateva fragmente. Ce notez aici nu sunt pasajele cele mai interesante, ci ce poate starni curiozitatea despre Hemingway si nebuniile lui.

In Dealurile verzi ale Africii, autorul, un personaj al cartii, intra intr-o discutie despre literatura cu un cititor amator , Kandinsky. Prilej pentru mici razbunari si mari sentinte.

Scriitorii

“Scriitorii ar trebui sa lucreze singuri. Ar trebui sa se vada intre ei doar dupa ce isi termina lucrul, si nici nu ar trebui sa o faca prea des. Altfel, ajung ca toti scriitorii aia din New York. Stau toti adunati ca niste omizi varate intr-o sticla si incearca sa capete hrana spirituala si cunoastere din sticla si din contactul pe care il au intre ei. (…) Se simt singuri in afara sticlei. Si nu vor sa fie singuri cu ideile lor si nici o femeie nu l-ar iubi atat de mult pe vreunul din ei incat acela sa scape de singuratate alaturi de ea sau sa-si uneasca propria singuratate cu a ei sau sa infaptuiasca ceva care ar face ca restul lucrurilor sa isi piarda orice urma de importanta.”

Banii si scriitorul

“Vedeti dumneavoastra, noi ne trasforma scriitori in ceva foarte ciudat. (…) Ii distrugem prin diferite mijloace. In primul rand, ii distrugem economic. Ajung sa faca bani. Scriitori se imbogatesc doar din intamplare desi cartile bune ajung toate sa faca bani pana la urma, intr-un fel sau in altul. Ei, si cand scriitorii nostri dau de bani, incep sa-si ridice standardele de viata – si atunci sunt prinsi in capcana. Sunt nevoiti sa scrie pentru a-si pastra proprietatile, nevestele si tot tacamul, si asa ajung sa scrie porcarii. Si nu pentru ca ar vrea sa scrie porcarii ci pentru ca scriu in graba. Pentru ca scriu atunci cand nu au nimic de zic, cand nu e apa in fantana. Si asta fiinda sunt ambitiosi. Dupa care, odata ce si-au tradat talentul incep sa se justifice si atunci scriu alte porcarii. Sau se apuca sa-i citeasca pe critici.”

Cel mai bun

“In primul rand trebuie sa ai talent, foarte mult talent. Cum avea Kipling. Si-apoi trebuie sa ai disciplina. Ca Flaubert. Apoi trebuie sa ai o conceptie clara legata de ceea ce poate deveni cartea respectiva si o contiinta de sine absoluta, la fel de stabila ca sistemul metric, asta ca sa eviti sa fii fals. Pe langa toate astea, trebuie sa fii inteligent, dezinteresat si, mai presus de toate sa ramai in viata. Incercati sa va imaginati cum ar fi sa se adune toate calitatile astea intr-o singura persoana. Cel mai greu lucru, avand in vedere cat de repede trece timpul, ii va fi sa ramana in viata si sa-si faca treaba.”

O constiinta de sine absoluta… europenii in vremea lor de glorie lasau zeilor acesta povara. Ce poate fi mai ciudat si mai naiv pentru un european sceptic decat acest american increzator in sine? Dar Hemingway scrie mai departe literatura.

Este prima carte pe care o citesc de acest autor si prima carte proasta pe care o termin stiind ca e asa. De pe la jumate am citit insa in diagonala… Dar ceva mi s-a intamplat: pana acum detectam o carte stupida
de la primele 20 de pagini maxim.

Cartea se numeste “Inspaimantatoarea viata personala a lui Maxwell Sim”. Un titlu promitator. Ma intereseaza viata personala. Nu povestile din tabloide care dezvaluie amanunte picante. Sunt interesat de toate acele gesturi mici care închegate de dorinte si sentimente dau ceea ce numim cotidian, viata zilnica . Iar daca aceasta  este si inspaimantatoare, curiozitatea mea devine obsesie: cum se lupta omul in mica si neinsemanata lui viata personala? Cum sunt acele lupte in care nu vei fi niciodata erou chiar daca le castigi? In care nu sunt monstrii, nici trupe speciale, nici boli nemiloase ori iubiri romantice,  nici oameni rai care sa simplifice ecuatia, nici camere de filmat si reporteri avizi sa relateze faptele de la fata locului?

O astfel de viata e complicat de povestit dintr-un motiv simplu: e al naibii de greu sa tragi cu ochiul acolo fara sa banalizezi lucrurile sau sa pui clisee unde nu intelegi.

Trebuie sa fii un povestitor bun,  precum Flaubert, Tolstoi, Cehov, Carver sau Roth ca sa ajungi sa intelegi si sa plasmuiesti viata personala. Ce vreau sa zic cu toata tarasenia asta este ca un romancier e  pretentios cu sine daca pretinde sa povesteasca ceva atat de greu de descris ca viata personala. Daca nu e in stare mai bine se apuca de romane istorice sau de actiune.

Am citit in cartea asta toate cliseele care de obicei se insaileaza ca sa-ti dea senzatia de viata personala: despresia ca boala, divortul de neinteles de femeia care nu intelege, parintii personajului care nu se iubeau, tatal homosexual nedeclarat si neinteles de fiu. Intamplator sau nu, personajul Maxwell Sim recunoaste si el la final ca este un britanic sadea homosexual. De, mentalitatile s-au schimbat, nu mai face greseala tatalui. Iar ca sa se recunoasca homosexual (ce iluminare!)  il ajuta o chinezoaca din Sidney pe care o cunoaste de doua ore, el fiind un barbat matur de 48 de ani. Alte clisee? Mai sunt. Banicile care sunt rele pentru ca au adus criza cu lacomia lor, obiectele fabricate in China de bieti chinezi ca sa fie ieftine pentru noi occidentalii lacomi. Lucruri pe care le aflii din ziare nu din viata personala. Etc, etc…

Primele capitole sunt acceptabile. Ba sunt si cateva pagini sclipitoare: o discutie despre periute de dinti reuseste sa sublinieze grotescul limbajului corporatist infiltrat in viata personala. Dar de la aceste pagini incolo cunoasterea si inspiratia il parasesc pe autor tot mai repede. In ultimele pagini, cand personajul beat si disperat vorbeste cu GPS-ul masinii, devine evident ca nenorocitul de roman trebuia terminat o data si autorul e in criza de timp. Iar incheierea este de un postmodernism uzat: autorul se intalneste cu personajul, bla, bla in sfarsit se pune punct cosmarului.

Nu scriu despre cartile care nu-mi plac pentru ca timpul e mult prea scurt. Dar acum am facut-o pentru ca m-a intrigat pacaleala asta cu titlul, cu primele capitole, promisiunea cu viata personala, contrastul dintre istetimea scrisului si rezultatul final. Feriti-va de magarus! era o emisunea la TV cand eram copil. In cazul asta cartea e magarusul.

Cand eram mic mi se intampla sa astept o carte si jumatate de an. Fie nu se gasea in micul orasel, fie se epuiza rapid pentru ca librarul dadea pe sub mana  frumoasele carti tiparite pe hartie fina tocmai la editura Raduga din Moscova.

Azi am cumparat de pe Kindle o carte. A ajuns in mai putin de un minut. Am deschis cartea si m-a luat ametelea: simteam ca am citit-o deja pe jumatate. Prea rapid. Uite asa citesc jumatate din toate cartile lumii .

Kindle e un moft si nu prea. L-am luat cu temerea ca ma plictisesc de el intr-o saptamana si o sa uit device-ul intr-un sertar. Au trecut aproape trei saptamani si intre timp am citit pe Kindle Vitelul de aur, de Ilf si Petrov si am recitit Gargantua si Pantagruel.  Iar acum recitesc The Old Man and the Sea. Au fost  treceri bruste de la comicul  tragic la veselie si apoi la un soi de tragedie optimista, trei carti, trei stari dar Kindle a suportat bine starile contradictorii, curiozitatile mele tehnice, sublinierile si cele cateva note, download-ul de carti de pe computer prin e-mail si alte nazbatii.

E bun, e minunat, nu oboseste ochii, citesc afara, e confortabil, nu zic nimic nou. Pentru iubitorii de carte ca tesut de intelesuri (nu ca obiect) e perfect. Ai la indemana, gratuit, o biblioteca uriasa, de pe la 1935 incolo. Am vazut cu uimire ca si Ulysses de James Joyce e la liber. Iar la carti platite, libraria in engleza e generoasa. Cea in franceza e inexistenta. La fel, nu am gasit un dictionar francez, ceea ce face mai greu de citit cartile vechi in franceza. Dar nu e vina lu’ Kindle ca mareata cultura franceza a ramas de caruta in era cartii digitale.

Totusi Kindle nu ma va convinge, oricat de avansat va fi, sa renunt la biblioteca mea sau sa renunt sa mai cumpar carti. E-book readerul e un fel de aduce cartea mai aproape, atat. Doua lucruri ma nelinistesc: ca se descarca bateria (ceea ce la o carte obinuita nu se intampla cata vreme mai avem soare) si ca ele, cartile, sunt stocate intr-un mediu virtual, care mi se pare mai fragil decat hartia. O biblioteca virtuala e ca si cum nu ai avea o biblioteca. Si nu pentru ca nu e fizica. Ci pentru ca tehnologia se schimba prea repede si la un moment dat voi fi prea batran ca sa ma mai schimb odata cu ea. Imi place acum micul meu Kindle dar probabil in 3-4 ani acest model nu se va mai fabrica, va arata cu totul altfel etc iar mie imi va fi imposibil sa ma acomodez cu el. Asa o carte ramane o carte si peste 30 de ani.

In mod fericit un e-book reader e bun si pentru cartea de consum dar si pentru a descoperi carti care altfel ar zace uitate: jurnale de calatorii, vechi dictionare si alte minunatii (a se vedea bnf.fr sau gutenberg.net). Ajungi la carti rare, ceea ce e cam la fel de greu cu a ajunge la oameni de aleasa fire. Acum sunt in cautare de povesti pe care nu le-as fi intalnit daca nu as fi avut un e-book reader. Sunt curios de jurnalul unui cuceritor din Noua Spanie sau jurnalul de bord al echpajului care a descoperit Lumea Noua sau prima enciclopedie, sunt curios de acei oameni care au vazut lucrurile pentru prima data si trebuiau sa inventeze ca sa poata povesti. La fel ca marii romancieri. Iar cu jucaria asta pot rasfoi astfel de carti.

Mai nou Kindle se poate cumpara de aici, din cate vad la cel mai bun pret din Romania. In completare pe elefant.ro puteti citi si un blog de carte actualizat.

Am mai incercat sa citesc o carte de Amos Oz si nu mi-a placut. Scrisul mi-a parut voit inteligent si nu reuseam sa uit ca exista un autor. Povestea lui despre dragoste si intuneric rascumpara insa o mie de povesti plictisitoare.

In primele 150 de pagini nu am regasit promisiunea din titlu. O nesfarsita descriere de familii de evrei europeni ma ametea cu amanutele ei picante, cu intorsaturile alambicate ale Istoriei cu I mare, cu farmecul diferentei si magia trecerii timpului in 10 pagini cat in 100 de ani.  Fascinante pagini dar unde e dragostea? Si mai ales unde e intunericul?

Apoi punct. Punct la propozitia “Mama s-a sinucis“. Atunci iti dai seama ca autorul dezveleste incet, incet lumea din jurul copilului care acum matur fiind isi aminteste. Si lectura se schimba. Apoi iarasi punct. Formarea statului Israel. Din nou lectura se schimba. E atata emotie in mica lor familie: tatal pentru prima data ii povesteste fiului umilintele la care a  fost supus ca tanar evreu intr-o scoala din Europa antisemita. Povesteste si incheie naiv convins: asta nu se va mai intampla de-acum incolo. Si tot in seara magica, cand e votata la ONU formarea statului Israel, fiul isi vede mama  cum mangaie incetisor capul tatalui. Tandrete pe care copilul nu si-o aminteste sa se mai repete.

“Intr-o zi, cand o sa te insori si o sa ai o familie a ta, sper din tot sufletul sa nu ne iei pe mine si pe tatal tau ca exemplu de cum ar trebui sa fie viata conjugala“.  Din nou punct. Sunt la pagina 571 si tot ce am citit devine iar alta poveste: nu despre sinucidere, nu despre formarea statului Israel ci despre cum e o famile fara dragoste intre parinti. Sau despre intunericul ascuns in inima dragostei. Despre acele mici si mari gesturi si despre depunerea timpului intr-o crusta pe care o numim familiaritate dar care mai mereu ascunde un secret. Crusta pe care autorul o inlatura cu fermitate si delicatete ca sa ne descopere viata unei modeste dar complicate familii, intesata de nefericiri mari si mici bucurii.

Nu am scris decat despre trei posibile moduri de lectura. Povestea formarii statului Israel, povestea unei sinucideri, istoria unei familii. Sunt convins ca mai sunt si altele pentru ca sunt atatea povesti care se impletesc baroc in aceasta poveste mare a cartii. Este o carte ideala pentru un cititor: o deschizi si alegi povestea care va deschide apoi toate povestile.

Texte:

• Motherland
• In the Land of Israel