Pana la urma nu e asa de grav. Si pentru batranete mai ai acolo rezervate cateva roluri: bunic, tata grijuliu pentru copiii pe care i-ai neglijat  pe cand munceai de zor, pictor, pasiune de o viata eliberata acum de constrangerile muncii in publicitate.

Dar fiecare dintre roluri se destrama cu meticulozitate. Sa incepem cu ultimul.

Timp de jumate de an picteaza in fiecare zi dupa ce se muta in satul de lux pentru pensinari de la marginea marii.  Dupa care i se pare ca ceea ce face este lipsist de sens. In zadar Nancy, fiica lui din a doua casatorie, ii povesteste cum o studenta de la Arte s-a uitat fascinata la tablorile lui.  El simte ca s-a apucat sa picteze prea tarziu: o activitate de amator  cu care doar isi umple utimii ani. Pictura nu mai poate implini o viata care se sfarseste si devine asfel un hobby, la fel de banal ca oricare altul.

Dar poate  ar fi mai bine sa se mute inapoi la New York si sa fie alaturi de Nancy al carei sot tocmai ce s-a retras sa mediteze, tulburat de responsabilitatea de a creste un copil. S-ar simti implinit. Ar fi bunic si s-ar implini rolul de tata pe care l-a cam neglijat in doua cele casnicii destramate.  Si totusi nu poate: ar fi prea egosit sa nu recunoasca ca de fapt el este cel care are nevoie de ajutor, coplesit de singuratate  si neajutorat de boala.

Lumea ii scapa printre degete, se indeparteaza si el simte asta cu fiecare zi care trece, cu fiecare telefon care ii anunta ca a mai murit un fost coleg. Si apoi mai sunt regretele. Toate aceste regrete ca nu mai poate schimba nimic din ce a facut desi atat de mult si-a dorit sa traiasca de fapt o alta viata.

In Moartea lui Ivan Ilici Tolstoi isi aduce muribundul intr-o stare asemanatoare. Dar de aici drumurile se despart. Pentru Ivan Ilici la sfarsit moartea nu mai exista. Ïn ultimele ore din viata se intreaba unde este moartea de care s-a temut atat si descopera ca in locul mortii era lumina. In secolul 21 se intampla altfel.

Eroul lui Philip Roth are o ultima operatie pentru care prefera anestezie generala.

“S-a scufundat simtindu-se departe de-a fi doborat, dornic sa se implineasca iar, si cu toate acestea nu s-a mai trezit niciodata. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenta, intrand in neant fara nici macar sa stie. Exact asa cum se temuse de la inceput”.

Nu mai are o ultima iluminare, mantuirea nu mai e posibila. Eroul nostru, orisicine, ajunge in locul de care s-a temut: neantul. Nici un zeu nu mai asteapta dincolo.

Bun de citit:

• Interviu cu Philip Roth
• Recenzie in nyt
• Alta recenzie nyt

Dar ce aduce carte? Nimic nou. Doar ne reaminteste cum s-a nascut lumea (civilizatia) in care avem hazardul de a ne fi nascut.  Iar daca ne place de acesta lume, daca stim sa ne bucuram de ea, Bloom incearca sa ne arate ca o putem pierde foarte usor, aproape fara sa stim. Asa cum in  ’33 (el face comparatia asta) vechea Germanie a apus prin vot democratic tot asa si noi, democratic, putem pierde liberatea de care ne bucuram. Nu are de-a face cu declinul occidentului (Spengler). Este o carte optimista, dar un optimism muncit.

Evident nu pot reproduce aici demonstratia lui de 400 de pagini. Bloom este un profesor si in centrul argumentati lui sta Universitatea ca singura institutie capabila sa educe in continuare oameni indeajuns de puternici incat sa pastreze, apere si imbogati civilizatia occidentala.  Nu sunt de acord cu el dar motivele mele nu sunt atat de seducatoare precum argumentatiile lui. Important este ca autorul, dincolo de probleme si solutii, reuseste sa transmita un sentiment al fragilitatii,” sa feminizeze” civilizatia occidentala astfel incat  dintr-un cavalerim intelectual sa sari in apararea vechilor ei valori.

Care sunt acestea in opinia profesorului si cum ar trebui aparate, asta trebuie descoperit. Lectura este palpitanta. Desi nedormit de ceva timp finalul cartii (cam o suta de pagini dense)  m-a tinut treaz ca o cafea amara si tare.

Alte articole:

• Sorin antohi in Revista 22
• Blog Culianu
• Biblifilul cu cer si luna

Acest efort este palpabil aici. Sunt povestite fapte dar si istoria notiunilor care au adus la  fapte. De exemplu cum a aparut notiunea de regalitate? Si cum s-a transformat ea in monarhie absoluta? Si cum in monarhia absoluta descifram germenii statului modern?

Nu sunt intrebari aiurea. Pana la statul modern toata istoria s-a petrecut pe mosia cuiva (avea un nume, fie rege, fie imparat). Puterea avea un nume de persoana. Acum puterea nu are nume sau daca ar fi sa-i dam unul ar fi Statul, dar e insuficient. Trebuie citit Foucault ca sa mai dezlegi din legaturile puterii asa cum a evoluat ea in intelegerea noastra. Sau niste tratate de juridica…

In acesta istorie a evului mediu intalnim genul acela de abordare care nu te obliga sa retii nume de batalii si date  asa zis istorice. E treaba ta daca le retii sau nu. Istoria nu e doar a faptelor. Pana la urma confruntarea dintre regalitate si papalitate a fost, inainte de orice incrucisare de spade, una juridica. E ceva mai complicat de filmul Dacii, dar merita toata atentia.

Cartea e valoroasa si pentru ca ne ajuta sa intelegem geneza actualelor state din Vest. Familiaritatea lor cu legea si de ce tin pana la urma asa de mult la un spatiu comun european. E o istorie a fragmentelor care se unesc, foarte lent, pana aproape de granitele intelesurilor moderne.

Normal, ca orice istorie si cartea de fata este contestabila. Avem o suma de eseuri bine documentate din ce am observat, probabil atacabile in interpretarile pe care le fac. Eu unul nu le atac pentru ca nu ma pricep. Dar inainte de orice indoiala oricum trebuie citite pentru frumusetea gandului. Iar ca poveste, simpla poveste, irationala oricate eseuri s-ar scrie, cruciadele raman preferatele mele.Pasionatii de istorie vor fi incantati.

Autor: Claudio Moreschini

Istoria patristicii este istoria argumentarii unui nou zeu. Pentru grecul filosof si romanul sceptic nu este deajuns sa mori pe cruce ca Fiu al lui Dumneazeu. O mie de ani de civilizatie nu se lasa convinsi de un sacrificiu sau rascumparare sau cum este numit pentru ca de aici incepe incalceala cuvintelor.

Prima impresie este ca Parintii Bisericii despicau firul in patru degeaba. De fapt ei nu faceau decat sa impuna noua filozofie si religie care vor domina si se vor extinde mai mult decat Imperiul Roman. Este un efort spiritual urias si din ciocnirea celor doua civilizatii (greco-romana cu cea iudaica) iese ceva…original, adica crestinismul.

Un efort care cred ca va interesa tot mai mult. Cu cat Occidentul isi va pierde locul central cu atat dialogul intre culturi va fi mai necesar. Patristica este rezultatul unui dialog. Crestinii inca nu aveau de partea lor armatele germane sau spaniole care sa crestineze neamurile cu forta. Deocamdata ei studiaza retorica si filosofia in scolile pagane pentru a-si insusi iscusinta necesara elaborarii doctrinei. Intr-un fel este cea mai inteligenta etapa a crestinismului.

Dincolo de problematica poate inactuala pentru multi dintre noi, ce ar putea sa intereseze pe omul contemporan este viclenia si subtilitatea acestor scrieri. Unele dintre ele, pentru ca mai sunt si sfinti parinti care scriu foarte prost (Chiril al Alexandriei este pentru mine un exemplu in acest sens).

Dar subtilitatea si viclenia in acea cultura antica inseamna eruditie si cunoasterea adversarului astfel incat sa scoti din compromis maximul posibil. O lupta  de preferat oricand folosirii armelor.

Efortul este cu atat mai mare si mai de studiat cu cat pentru prima data in istoria cunoscuta zeii vizibili a milioane de oameni sunt inlocuiti cu un zeu invizibil. Este undeva asemanator cu “cruciada” corporatiilor din secolul XX doar ca procesul este invers: milioane de oameni vor crede in obiecte palpabile (Coca-Cola, Ariel etc) in locul celor invizibile.

Cartea? O colectie de fluturi vii. Povestirea zbate frumos aerul abstract al lecturii. Un zbor scurt pentru ca este proza scurta. Dar un zbor in ale carui aripi cunosti repede si intens locuri (Rusia copilariei lui Nabokov sau Berlinul anilor ’30) si oameni (vaduve, nobili scapatati, burghezi fericiti si dictatori incruntati).

In povestirea Ghid prin Berlin nu intalnim nimic util, nimic din ce ar trebui sa insemne un ghid.

“Ghidul asta e foarte prost, spuse posomorat nedespartitul meu tovaras de pahar. Pe cine intereseaza cum ai stat dumneata in tramvai si cum te-ai dus la acvariul din Berlin?”

Si critica continua dupa inca un paragraf in care scriitrul descrie o berarie banala:

“E neinteresant, spune cu un cascat plictisit prietenul meu. Problema nu sunt tramvaiele  si testoasele, ci in general…”

Dar Nabokov  se incapataneaza sa scrie despre tramvaie cu taxatori care au maini unice, berarii cu panze de paianjeni, inserari de primavara si mese cu musama cadrilata, toate pulseaza in bataia de aripi a unui fluture urias si unic pe care autorul, impotriva colectionarului, il creeaza si ii da drumul sa zboare efemer in aerul lecturii noastre. Literatura este fara indoiala un ghid prost prost pentru viata, dar incantator.

Ar fi putut sa scrie despre ce se intampla politic in Berlin, despre marsuri, despre parade, despre idei si dictatori care au schimbat lumea. Pe toate le gaseai in orasul efervescent al acelor ani. Dar astea sunt tentatii. Tentatii pe care autorul nici macar in treacat nu le mentioneaza. Dincolo de stirea zilei e tesatura neinsemnata si continua a obiectelor si intamplarilor, acesta este locul unde Nabokov pleaca in cautarea povestirilor.

Povestirile lui Nabokov sunt o incantatoare definitie a literaturii, intinsa pe cateva sute de pagini in care poti deslusi inarmat cu lupa unui cititor atent etapele, renuntarile si cuceririle scrisului. Fiecare povestire are de spus ceva in particular, asa cum zborul unui fluture ne incanta, dar intreaga colectie este o metapoveste despre estetica literarara a lui Nabokov. Cu reusite si nereusite.