Miercuri in intersectia de la Piata Victoriei se dau carti cam timp de o ora (una de persoana). De dimineata se intampla, dar inca nu stiu la ce ora. O initiativa SmartFM, un radio cu carte (o fi cacofonie sloganu’ asta?).
Revin si cu ora exacta, daca o aflu. Ca nu cred ca o sa fie secret.
Club A, la scena, un meci fotbal - literatura. Intre drama lui Mutu si scrisoarea dramatica a unei deportate in lectura lui Ioan T. Morar. In Club A a castigat literatura. Am stiut si noi cand s-a dat gol (din incaperea de alaturi s-a urlat GOOOOOL) dar nimic mai mult despre fotbal.
Scriitorul. Ioan T. Morar a comentat cu umor meciul fotbal-literatura, a citit fragmente din roman, a povestit despre el (cu acelasi umor) si a raspuns la intrebari. In verva maxima, uneori nu mai putea fi oprit, dar l-am ascultat cu atentie, nu suferea de logoree ci de preaplin. Lectura a fost cam fara intonatie, usor emotionat autorul (asa mi s-a parut). Apoi a revenit la un ton firesc, dialogul nu a avut nimic scortos.
Moderatorul (Silviu Man) a facut o figura aparte, adica nu a fost, din fericire, moderator, acel homo sapiens care apare pe sticla televizorului, crede ca stie tot sau cu prefacuta modestie mimeaza nestiinta si, nu stiu de ce, se incapataneaza ca in final toate sa iasa bine si cu aplauze. Totusi, ca moderator ma asteptam sa propuna una doua teme de discutie, macar asa de proba. Poate data viitoare.
Publicul. A fost numeros, parca mai erau si in picioare. Nu am fost singurul din public de sex masculin! Ceea ce este numai meritul evenimnetului, data fiind concurenta de la trei metri mai incolo, dupa perdele, unde erau doua (doua!) ecrane unde era MECIUL! Si a pus intrebari. Ceea ce insemna cu nu s-a dormit deloc cum s-ar crede ca se intampla la astfel de lecturi publice. Adrenalina, nu chiar ca la un meci de fortbal, dar pe aproape.
Despre cei care se intreaba daca sa vina si ei sau nu. Pai sa vina! Intalnirea nu seamna cu una de cenaclu, unde se citesc “capodopere” inca nepublicate si te apuca cascatu’ pentru ca cineva se incapataneaza cu tot dinadinsul sa se exprime literar. Aici s-a citit dintr-un roman deja publicat, autorul stie bine ce a vrut cu scrisul sau, isi stie limitele si reusitele. Asa ca se poate asculta si discuta cu placere, intr-un limbaj inteligibil. Pentru cine este interesat.
De ce sa ma duc sa ma intalnesc cu un tip care a scris o carte? Ar fi cateva motive. Adevarat, ce a avut de spus, a spus in carte. Dar daca autorul vrea sa ne intalneasca, e o ocazie de a petrece cateva ore foarte placut (chiar daca nu e autorul tau preferat) discutand si altceva decat fotbal, caini, credite si alte fixuri contemporane. Altul ar fi ca poti intalni alti oameni placuti, carora le plac lucruri deosebite. De aceea la acest gen de intalniri as pune mai mult decat acum accentul pe dialogul intre public si autor. Cu putina incurajare de la autor si moderator.
In loc de concluzie, sa fie cat mai multe intalniri. Am citit si auzit pe undeva ca sa fie invitati debutanti. Si Ioan T. Morar a venit tot cu un roman de debut, insa un roman scris cu daruire pentru o lume disparuta, am spus si mai sus, a stiut ce a vrut si se intelege asta din cum vorbeste. Daca ar veni numai debutanti ma tem ca vor aparea si experimente neintelese sau cartulii teribiliste care pe mine unul ma plictisesc. Sau poate vor deveni de inteles? Sa nu ne amagim. Literatura isi este suficienta siesi. Aleg sa vin nu ca sa inteleg mai bine, ci de placerea timpului petrecut. Vom trai si vom vedea.
Ma-m intalnit cu Andrei Rosca la Bookfest si am primit invitatie la eveniment (multumesc Andrei :). Cu lecturi publice s-au mai laudat si altii dar daca se ocupa bookblog de acest evenimnet sunt convins ca va fi unul de durata.
Mi-am cumparat “Degete mici” de la targ (tot auzisem de el) si m-am pus pe citit si am si terminat-o. De obicei cartile debuturi Polirom le arunc dupa 20 de pagini. Spre deosebire de alte debuturi, proze contemporane etc, aici nu m-au exasperat aventurile sexuale ale autorului, tristetile zaharisite, facilele evadari in imaginar sau atenta si goala descriere a realitatilor romanesti ori alte bazaconii din care sa inteleg ca autorul e ori destept, ori sufera, ori e de o luciditate iesita din comun.
In “Suplimentul de cultura“, prin 2007, se scria despre iminenta traducere peste ocean a cartii “Degete mici”, drepturile urmand sa fie preluate de o mare editura din lumea lor de acolo. In articolul la care am pus link autorul consemneaza cu mandrie tot felul de premiere, posibile sume incasate din drepturi etc. Nu stiu daca contractul s-a incheiat dar ce stiu este ca nu mi s-a parut nimic uimitor in oferta americanilor. Este firesc ca “Degete mici” sa fie dorita de orice editura, cat o fi ea de mare. Este o carte normala, adica este o carte buna, nu una mediocra, laudata prin reviste literare din diverse motive cunoscute doar autorilor respectivelor articole.
De ce este o carte buna? Primul motiv care imi vine in minte este umila si fecunda atentie pe care povestitorul o acorda personajelor sale. In roman ai mereu senzatia ca povestitorul abia asteapta sa fuga din fata ta ca sa lase personajele sa vorbeasca, ceea ce dovedeste daruire in a-l asculta pe Celalalt, zic eu atitudine esentiala pentru un scriitor. Si reuseste acest truc, spun truc pentru ca nu fuge nicaieri, el povesteste in continuare imprumutand voci si pastrand ritmul povestirii.
Un alt motiv ar fi mesajul intregului continut, lucid si optimist in acelasi timp. In carte se vorbeste despre dictaturi, condamnari si imposibilitatea dovedita de a pedepsi pe vinovatii, reiese clar, puterea nu se autodevoreaza, se conserva, oricine ar veni la conducere, vinovatii raman nepedepsiti, o concluzie destul de pesimista. Totusi, in ciuda dezamagirii evidente, povestitorul iubeste oamenii asa cum sunt si gaseste adorabilul acolo unde un ochi grabit ar consemna banalul sau incredibilul (in lumea de azi, cam acelasi lucru).
Ma opresc aici cu motivele, mai sunt si altele, depre care s-a mai scris. Totusi ciudat mi s-a parut ca este laudat pentru maturitatea exprimarii , lucru neobisnuit la un debutant. Pe undeva Simona Sora zicea ca e convinsa ca “Degete mici” e doar unul dintre romanele scrise de Filip Florian, pe care el l-a ales pentru debut lasand restul in sertar, altfel nu se explica aceasta maturitate.
Ceea ce mi se pare complet aiurea. Continutul este de o deplina maturitate dar autorul nu are deloc stil. Chiar deloc. Stilul este imprumutat in totalitate de la Marii Maestrii ai scrisului, nu spun care, spun doar ca proza sud-americana este la ea acasa in acest volum. Este un imprumut inteligent, nu are nimic de-a face cu copierea, dimpotriva, dovedeste lecturi atente, facute de autor cu aceiasi daruire cu care si-a ascultat personajele. Este ca si cum ai inventat o licoare magica si vrei sa o dai prietenilor. Nu mai stai sa inventezi si lingurita, iei una din sertar si imparti licoarea cu ei.
Nu am citit urmatorul lui roman dar mi s-a parut ciudat ca e scris la doua maini. Nu stiu daca asa se poate gasi propriul stil. Dar pana una alta, cine nu citeste “Degete mici”, pierde. Ce anume? Se poate afla citind 
Titlu: Stalin
Autor: Edvard Radzinsky
Editor: Aquila ‘93
An aparitie: 2003
L-au numit Tarul Rosu. Desi a fost un revolutionar sangeros (un fel de Bin Laden al Rusiei tariste) Stalin a a facut totul ca sub masca revolutiei populare El sa ajunga Stapanul cu ajutorul absurdului si cruzimii. Dar acestea sunt cumva deja intrate in mitologia moderna a puterii si nu mai are rost sa insist.
Cartea de fata reuseste prin stil si documentare sa fie si o reusita estetica. Astel am citit 670 de pagini despre viata lui Stalin cu pasiunea adolescentina a descoperiri intrigii intr-un roman politist. Impleteste atat de bine documentul cu observatia ca frumusetea scrisului lasa in umbra problema adevarului. Nu m-am intrebat “Oare chiar asa o fi fost?”. Nici nu ar fi avut rost. Oricum nu as fi in stare sa verific sursele, in joc sunt arhivele secrete ale Rusiei unde autorul a avut acces la documete desecretizate datorita trecerii timpului.
Si acum “cateva amanunte”. Cum este cand sotia este inchisa din vointa arbitrara a “tatucului”? Un raspuns documentat:
“Jenia, saraca mea Jenia…Ca si acum, si atunci a fost duminica si tu mi-ai soptit la ureche: Sirs (se citeste Shirsh)! In curand vom a avea inca o Marinka, dar de data aceasta va fi baiat”. Apoi mi-ai spus cat de minunat ne vom simti in sud… S-a intunecat deja cand de pe balcon am intrat in casa si tu lipindu-te de mine, mi-ai spus cu atata sinceritate: “Stii, cat de fericita sunt alaturi de tine”. Asa am petrecut aceasta utima zi. A doua zi, agitatia obisnuita. Iar seara la 7 m-au chemat sa mi se comunice: au arestat-o pe Jenia. Erai vesela, zambitoare si tot atat de plina de viata te-ai asezat in masina, intr-o rochita usoara de vara. Intre oameni straini si dusmanosi. Candva, intr-un cort asezat pe ghiata, inconjurat de vijelie si de noaptea polara, am visat despre dragostea cea mare, ascultand vuietul vantului. Si iata, la varsta de 40 si ceva de ani, mie, un neghiob carunt, care si-a pastrat naivitatea unui baietas, mi-a fost dat sa te intalnesc. Asculta numai cum suiera vantul printre gratiile inchisorii….”
Fragmentul este din jurnalul lui Piotr Sirsov (Shirshov) , erou al Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru flota maritima, participant la expeditiile de la Polul Nord, academician, un tip cunoscut. Sotia, Jenia Garuska, a fost inchisa fara nici un motiv. Cel putin el nu a aflat niciodata de ce a fost arestata. Jenia a murit la 33 de ani, in minele de aur. Mediul era prea nociv pentru o femeie. Desi el l-a intalnit deseori pe Stalin, nu l-a intrebat nimic. A tacut si a murit de cancer cativa ani mai tarziu.
Biografia dictatorului scrisa de Edvard Radzinsky cuprinde toate cele trei nume : Soso (numele Diavolului cand era student la seminarul teologic), Koba (perioada cand era terorist in ilegalitate) si Stalin (perioada cand era terorist in legalitate). Eroul nostru (sau antierou) nu este un personaj istoric de manual, cu cateva statistici in dreptul numelelui. Citind cartea, am intrat in amanuntele uneori de zi cu zi ale vietii Diavolului Rosu.
E important acest lucru pentru ca Istoria de manual, cam grabita, consemneaza statistic crimele si expediaza astfel oroarea intr-un trecut nebulos, fabricand un mit al Raului la care multi raman insensibili ca la o povestoara veche cu Diavolul. Iar in discursul contemporan Diavolul nu mai face cariera. Ori cartea de fata descrie, pe langa “dramele istoriei”, drame individuale. Cu ajutorul jurnalului, al scrisorilor sau descrierilor martorilor directi intram in intimitatea ororii.
In paginile acestei biografii Istoria comunismului nu mai e un cumul de fapte condamnabile si de cifre ( oricum nu pot percepe 20, 40, 60 de milioane de morti) ci devine povestire impresionanta prin trairea emotiei invingatorilor si invinsilor.
Marela Invingator este Stalin. Invinsii sunt cateva zeci de milioane de rusi si “popoarele eliberate”. Stiati ca Stalin l-a incurajat pe Hitler sa ocupe cat mai mult din Europa? Ca apoi sa apara ca Marele Salvator? Stiati ca el a semnat cu mana lui “doar” trei sute si ceva de mii de condamnari la moarte? Restul, cateva milioane, au fost victime ale sistemului. Si as mai putea continua, in stilul de almanah comunist din anii 80 cand citeam “Stiati ca productia la hectar in U.R.S.S. a fost anul trecut de 9 tone de grau?” . Eu nu stiam, si nu stiam multe altele. Care se pot afla citind biografia lui Stalin. Eu am mai gasit-o in Diverta. Merita. Istoria intrece Imaginatia. A se citi in paralel cu Maestrul si Margareta de Bulgakov.
Cartea este o reeditare a celor de la Humanitas, prima, din ce scrie pe coperta, a aparut in 2005. In ultimii ani Tolstoi are gandurile atat de simple si de puternice incat il insingureaza. Este excomunicat de catre Biserica, desi el este un crestin practicant. Are pasaje care il apropie de anarhisti, insa ordinea lui (interioara) este neinduplecata. Este revendicat de comunisti ca fiind un revolutionar, dar revolutia ii repugna. Propovaduieste iubirea, dar se simte singur langa familia sa.
Desi temele jurnalului (iubire, moarte, crestinism, Dumnezeu, viata interioara etc) pot sa para prafuite pentru vremurile noastre, scriitura are forta pentru ca este rezultatul unor meditatii indelungi. Iar forta scriiturii depaseste temele, asa ca poate fi citita de oricine interesat de un om, numit Tolstoi, care a murit acum 100 de ani. Sau doar de un om.
Am fost curios daca gasesc imagine in miscare cu Tolstoi. Si am gasit un filmulet cu el. Bineinteles, este mut.
Get the Flash Player to see this player.
Mi-a fost adusa pentru ca “stiam ca ai sa te bucuri”. Editie rara, carticica de fata, semnata de Cortazar a fost tiparita la Paris in 1962, in 1000 de exemplare. Are si desene, deslusiti pe coperta ale cui.
Legenda spune ca exemplarul ar fi plecat chiar de la Cortazar (cu o insiruire precisa a numelor care au tinut in mana exemplarul de-a lungul timpului).
Tot legenda spune ca scrisul de pe foaia dinauntrul carticelei apartine lui Cortazar.
In acest caz pentru mine nu dovezile conteaza, trebuie doar sa cred. Bineinteles, nimic din toate acestea nu ar fi ajuns pana aici daca nu ar fi existat Sotron, un joc simplu si decisiv.
Dar ma multe despre aventura acestei editii limitate in numarul din mai al revistei Plai cu boi. Care se relanseaza. Iar.
Nu am mai intalnit un motto atat de puternic, direct si de potrivit. Poetic in acelasi timp. De obicei un motto spune ce are de spus si sensul lui, in parte, se arata in timpul scrierii. Acest motto este altfel. Sa-l citim:
Civilizatie:
“Cand am ajuns aici mi-au trimis doua fete foarte impopotanate: cea mare n-avea inca unsprezece ani, iar cealalta sapte’ amandoua erau dezinvolte, mai ceva ca niste curve.”
(Cristofor Columb, Scrisoarea a VII-a catre Regi, Jamaica, 1503)
Barbarie:
“Deie zeii sa nu mor vreodata! Deie zeii sa nu pier vreodata!
Unde nu-i moarte, unde vom triumfa, acolo plec.
Deie zeii sa nu mor vreodata! Deie zeii sa nu pier vreodata!
Nu am venit decat sa dormim, nu am venit decat sa visam:
Nu-i adevarat, nu-i adevarat ca am venit sa traim pe Pamant.
Iarba de primavara am venit sa ne facem.
Deie zeii ca tot ceea ce cant sa trezeasca sufletele tovarasilor mei morti!”
(Poetul Rege Nezahualcoyotl, 1 iepure 1402 - 6 piatra 1492)
Textul deschide cartea “Demonul” de Abel Posse. Poezie si opunere in acelasi timp.
Ce m-a luat de maneca inca de la intrare a fost imbulzeala. O imbulzeala teribila, abia mai puteam respira. Asa ca am inceput cu etajul 1. Unde am stat frumos si am citit povesti pentru copii (numele editurii l-am uitat). Oricum, am sa-i mai caut cartile, unele sunt ilustrate de Ustinov, cel care ilustra si cartile scrise de Usinski (cine le mai stie?), traduse din rusa inainate de 89.
Apoi mi-am facut curaj si am coborat. Am gresit. Evident, jos erau editurile mai de seama. M-am dus Rao. Cartile erau inchise intr-un tarc. M-am miscat pret de un minut dupa care am iesit. Nu puteam ajunge la raft din pozitia aia. Trebuia alta strategie.
M-am dus la Humanitas. Mai apar carti noi, ma gandeam ca explorez, miros, pipai. As. Rafturile nu erau marchetate pe colectii ca sa le vad si eu de la distanta. Ma imbulzeam aiurea dupa care imi dadeam seama ca trebuie sa trec la alt raft. Cand am gasit ceva interesant, am constatat cu amaraciune ca nu puteam citi o pagina de carte. Transpirasem, altii ma dadeau la o parte, personaje politice de prim rag se fataiau pe acolo cu bulucul dupa ei. Am plecat fara sa iau nimic.
Am intrat la Polirom. Aici aceiasi dezorientare. Cartile puse cam alandala portocala. Dar am cumparat! Julio Cortazar, Bulgakov si Gogol. Gogol l-am gasit intr-o editie faina, copertata. La Polirom consoarta a cedat nervos si s-a retras in locuri mai pasnice (la etajul 2 unde fluiera vantul).
Am continuat eroic la All. Aici, respiratie. Era mai liber. Te puteai uita in voie. Din ce am observat multe erau destul de vechi. La Corint era de neintrat, un alt personaj politic important isi facea veacul pe acolo.
Am mai vazut Minerva, Curtea Veche. Curtea Veche mi s-a parut de o grandomanie prost organizata. Bucatari, antrenare personala, politica parca, toate alandala.
Ciudat, dar editurile mici m-au reconfortat. Slab vizitate, puteam sa ma uit in voie la carti, lucru pentru care am si venit.
Un alt minus pentru Romexpo: cafeneaua prea mica. Inauntru, un Cupola, nu se putea sta, arata ca de nunta la tara. Sa-ti vina sa dai cu Gogol in chelneri. Iar eu visam sa rasfoim achizitiile in tihna la o cafea!
In concluzie. Oamenii politici sa nu fie poftiti la targ de carte, pot sa-si cumpere cartile de la librarie. Ca sa avem loc si noi astia care ne bucuram la carti si reduceri.
O bucurie: cartea. Am remarcat nuvele italiene la Humanitas, Hemingway (Polirom), Istoria uratului (nu mai stiu unde). Rafturi de literatura consistenta (din asta contemporana) la Polirom, Nemira si Humanitas (desi la cei din urma cam amestecata povestea). Carti pentru copii mai peste tot (dinozaurii, universul si mumiile sunt subiectele la moda pentru cei mici).
Am luat un dinozaur foarte mic (din ala pentru copii), mi-am recuperat consoarta si pe Irina si ne-am refugiat. Traiasca Gaudeamus, Targ de carte si de inghesuiala!
Poate nu am nimerit noi la ora potrivita (sambata 11 dimineata) si dupa-masa ca prin fermec multimea s-a topit si ati ramas voi singuri la rafturile cu trufandale?
