Berberova despre Nabokov

“Nu i-am impartasit niciodata lui Nabokov gandurile pe care mi le-a inspirat. Am ajuns sa-l cunosc bine in anii ‘30, cand venea uneori la Paris de la Berlin, apoi cand s-a instalat chiar inainte de razboi la Paris, cu sotia si fiul. M-am obisnuit putin cate putin cu obiceiul pe care l-a avut intotdeauna, si pe care nu-l capatase in Statele Unite, de a se preface ca nu recunoaste oamenii (Ivan Ivanovici, o veche cunostinta, devenind Ivan Petrovici si Nina Nikolaevna devenind Nina Alexandrovna), de a deforma grosolan in public numele unei culegeri de poezii, de a strivi cu dispretul lui o persoana iubita odinioara, de a-si bate joc in presa de cineva binevoitor fata de el, ca in recenzia Caverna lui Aldanov, de a lua mult dintr-un autor celebru pentru a spune apoi ca nu l-a citit niciodata. Toate acestea le stiu acum.

Totusi nu despre el vreau sa vorbesc, ci despre opera lui. Stau <<la o raspantie prafuita si ma uit la echipajul tau regal>> cu recunostinta, convinsa ca generatia mea si eu insumi nu am disparut, ca nu ne-am volatilizat intre cimitirul din Sanhai si cel din New York,  ca vom supravietui in el. Toti cati suntem, norocosii, daca exista, si ghinionistii, in numar mai mare, ne agatam de el cu toate puterile noastre. Daca Nabokov traieste, traiesc si eu”.

Ultima afirmatie este dupa Stapan si sluga, de Lev Tolstoi “Daca Nichita traieste, traiesc si eu”.

Pe Nina Berberova ne-am fi reamintit-o oricum pentru povestirile ei. Dar aici ea povesteste frumos cum sa te intalnesti cu cineva dincolo de preferintele personale.

Fragmentul este din “Sublinierea imi apartine” Univers, 2000.