“Complexul grandorii personale consteleaza cele mai multe asociatii; el se  exprima mai ales in afectare care nu are alt scop decat sublinierea demnitatii personalitatii. In aceasta privinta ea este un mijloc normal si foarte cunoscut al vanitatii. Aici el ajunge in concordanta cu orgoliul argumentat patologic la o inaltime exagerata. Pentru ca afectul activ care se afla la baza lui pare sa nu se stinga niciodata, complexul dureaza decenii intregi si devine maniera, care contrasteaza flagrant cu situatia reala. Acelasi lucru se vede dealtfel si la normalii care sunt deplasat de infumurati si care isi pastreaza atitudinea mareata chiar daca ea nu corespunde cu situatia reala.

Corespunzator afectarii exagerate gasim si idei de grandoare exagerate, care au ceva grotesc,  pe de o parte din cauza contrastului lor cu realitatea, iar pe de alta din cauza expresiei lor verbale afectate si greu de inteles. Principiul acestui fenomen se gaseste si la normali al caror orgoliu contrasteaza cu inteligenta lor si cu situatia exterioara.” (p.125)

Fragmentul face parte din “Psihologia bolilor spiritului“, studiul despre Dementia praecox (in traducere ar fi prostire timpurie). Complexul mai sus pomenit este una din trasaturile acestei boli, in descrierea lui C.G. Jung. De obicei in acele vremuri (acum mai bine de 100 de ani) bolnavii de acest tip jumatate de zi se credeau Napoleon si erau fericiti, jumatate Sisif si se simteau nenorociti. Pentru somn mai ramanea destul de putin. Probabil si acum e la fel.

In carte Jung, asemeni unui explorator, navigeaza in apele nebuniei si, asa cum exploratorii trebuiau sa gaseasca nume pentru pamanturi noi ori animale necunoscute, la fel si el da nume unor noi insule de care se foloseste ca sa mearga mai departe. Inca nu stiu unde ajunge. Deocamdata, atent la soaptele nebunilor el incearca sa le traduca limbajul.

Pe coperta 4 scrie ca “Este cartea anului, marea surpriza a lui 2008“. Cel care sustine treaba asta este Dan C. Mihailescu.  Ca multi altii banuiesc, nu am citit toate cartile aparute in 2008 si nu am cum sa-l contrazic.  De aceea formulari critice de acest gen nu prea spun nimic.

In schimb pot spune ca citind aceasta carte ai un bun prilej sa te gandesti la ce mananci si bei zi de zi. De cine sunt facute, cum sunt facute, ce istorie au, cum as putea sa cunosc exact ce contin si cum as putea sa ma asigur ca ce e pus acolo imi face bine. Confesiunile unui cafegiu e o carte despre gust…

Un cafegiu ajunge celebru in Bucurestiul anilor ’70 datorita gustului cafelei Avedis, cafea pe care o prajeste chiar el, la vedere, cum ii place sa spuna. Au venit la el sa-si cumpere cafeaua actori si scriitori vestiti, generali de Securitate, profesori universitari si se pare insesi Elena Ceausescu bea cafea Avedis prajita de maestrul Florescu.

Fara indoiala exista o reteta pe care cafegiul o pastreaza cu strictete. Nu v-o spun, o cititi in carte. Dar mai exista ceva. Pasiunea pentru cafea devine un fel de a fi si transforma gestica obisnuita a fabricarii si vanzarii  in ritual. Nichita Stanescu nu se duce doar sa ia cafea, mai ramane la o vorba cu alti scriitori, toti doritori sa bea in fiecare zi o ceasca de cafea care sa aiba exact acelasi gust, adica bun.

In prezent nu stiu pe nimeni care sa vanda cafea marca proprie, facuta in casa cum se zice. Dar nu e vorba doar de cafea.  Majoritatea alimentelor din supermarket au un gust artificial, conceput special pentru Europa de Est. Sunt fabricate industrial, calitatea este indoielnica si in ciuda reclamelor agresive mie mi se par toate anonime (singura celebritate din etichete fiind litera E).

Gheorghe Florescu nu scrie doar despre cafea. Cartea este si o marturie istorica, un document necesar celor care studiaza viata si intamplarile din timpul Epocii de Aur. Dar acestea sunt lucruri care intr-un fel sau altul s-au mai spus. Istoria lui de cafegiu de Bucuresti e insa noua si merita toata atentia. Cine stie, poate in viitor nu vom mai cumpara cafeaua cu reclama TV ci cafeaua de la magazinul din colt, unica dupa reteta unui om pasionat de munca lui. Si sunt atatea alte gusturi care isi asteapta maestrul…