Trebuie sa fii foarte atent, sa compui mereu acel chip care spune lucrurile obisnuite in situatii obisnuite, sa nu lasi de banuit, sa nu te tradezi. Ei sunt foarte aproape, ca pielea de carne, oricand te pot simti.

Drept dovada eroul nostru a fost descoperit si condamnat la moarte. Adica invitat la esafod, la expunere maxima, la dezvaluire totala, desi nu se va dezvalui nimic in afara poate de foile pe care condamnatul le mazgaleste in celula:

“Ma mai gandesc si la multe altele, dar lipsa de exercitiu in ale scrierii, graba, emotia, slabiciunea… Stiu cate ceva! Stiu cate ceva! Dar e atat de greu sa exprimi acel ceva”.

Avem un condamnat, restul e pe dos: vizitele sotiei vin la pachet cu mobilierul si amantul, evadarea este o surpriza din partea directorului inchisorii, colegul de celula se dovedeste a fi calaul, inchisoarea nu are decat un singur detinut, executia a fost amanata deoarece calaul se simtea indispus etc.

Desi condamnatul este un fel de aniti- contele de Monte Cristo, cartea nu este o farsa sau o intorsatura de stil. Nu dezvalui nimic daca spun ca “Invitatie la esafod” este romanul celei mai reusite evadari: cuvintele si lucrurile se reunesc la sfarsitul cartii si eroul paseste peste realitate inspre cei de o seama cu el.

Cartea a aparut in 1938, e scrisa in limba rusa si e altceva decat felul de a fi din “Lolita”. In “Lolita” singuratatea, imposibilitatea de spune ceva sunt “indulcite” de magia povestii si a nimfetei. Cel putin in prima parte. Aici, aceleasi imposibilitati dar avem un condamnat la moarte slab, antipatic, sperios, ciudat de-a dreptul dar cu simt poetic dezvoltat:

“am dat, intr-o amiaza fierbinte, de un orasel adormit, atat de adormit, incat cand un om care dormea pe prispa langa un perete de un alb stralucitor se ridica in sfarsit in picioare ca sa ma conduca pana la bariere, umbra lui albastrie de pe perete nu l-a urmat imediat”

Romanul nu e o parabola sau ceva asemnator, nu e un roman cu cheie si alte simplitati lancede. Am vazut scris acolo la prezentarea editurii ca se intampla intr-o “tara totalitara”: de fapt e un oras foarte obisnuit, cu putin farmec adaugat de cuvinte. Nabokov reuseste sa “tina” toate sensurile in text, dependente de fraza si stil. Daca noi gasim altele, cu gandul la umanitate, totalitarism si alte teme,  sunt numai ale noastre.

E o carte de memorii, dar ar fi o caracterizare banala. Mai degraba e o carte despre un om care s-a descris pe el prin felul in care scrie despre ceilalti.

Djuvara vorbeste (adica scrie) concis si cu interes despre fiecare caracter intalnit si il surprinde in cateva randuri, fara sa para expeditiv. Apoi pune cap la cap intamplarile, le arata neobisnuitul si asfel te lasa, dupa nici o pagina, cu sentimentul ca deja il stii de o viata pe omul respectiv . M-am intrebat daca sunt in stare sa vorbesc la fel despre oamenii pe care i-am intalnit. Nu, inca nu pot.

Djuvara reuseste astfel sa povesteasca, fara sa ma plictiseasca nici o secunda, pana si despre cei mai ciudati africani, cei intalniti cat a fost consultant  diplomatic in Niger (unde a stat 23 de ani!).

Multe pagini au valoare, cred, de document, cum sunt cele care descriu viata emigrantilor romani la Paris dupa 1947. Ceva asemantor, din ce imi vine acum in minte, se mai poate citi in Sublinierea imi apartine, de Nina Berberova, paginile despre emigratia rusa de dupa 1917.

O parte palpitanta de-a binelea este experienta de instructor. A pregatit, in exil, cateva mici grupuri de parasutisti care au fost (cum altfel?l) parasutati in Romania noastra cand comunismul era mai crancen. Povesteste foarte afectat despre esecul unei misiuni si are momente de emotie pe care doar le banuiesti.

Desi scrie din amintire, la peste 80 de ani,  Djuvara nu  este tentat sa scrie idilic. Ramane lucid si curios pana la capat.

Probabil experienta din Niger pe unii o sa-i mai plictiseasca. Insa un capitol care cred ca trebuie citit “obligatoriu” este cel despre intoarcerea in tara in 1990. Sunt aici cateva scene tragicomice din care nu rezist si va redau una:

” Putin inainte de a se urni trenul, intra in compartiment si doi vlajgani, de o statura deasupra mediei, cu cizme si niste salopete cenusii, caciul muscalesti pe cap – disting cu greu in penumbra” paraca-s iesiti din Goana dupa aur a lui Charlie Chaplin. [..]

Incepe dialogul

- De unde, pula, are Troaca undita aia, pula mea?

- Pula – a cumparat-o din Germania.

- Din Germania? Pula… Si cat a dat, ma, pe ea, pula mea?

- [o cifra]

- Pula mea! pai cum sa te miri, pula, ca prinde peste, pula mea…Si cat e marca acuma, ma? Pula mea!

- [o cifra]

- Ptiu! Fut-i! De unde pula a gasit Troaca banii astia, pula mea?

Am de-a face, fara indoiala, cu alfabetizati de-ai lui Ceausecu. Vocabularul lor nu depaseste doua trei sute de cuvinte..[...].”

Djuvara isi tiparise lucrarea de doctorat, despre istoria romanilor la sfarsitul epocii fanariote. in 1989. Cateva luni mai tarziu asculta dialogul de mai sus pentru o mai buna “documentare”. Astfel de dialoguri le mai intalnim si acum. 

Desi e ingrozit de “starea natiunii” si se intreaba de multe ori, “Neagule, ce cauti tu pe aici?”, Djuvara a ramas in tara. Un caz ciudat sa te intorci in Romania (din Franta!!) cand multi alegeau sa fuga unde vedeau cu ochii sau poate un altfel de patriotism decat cel de la televizor.

Articole in online scrise de Neagu Djuvara.