E filmul saptamanii la mine acasa, unde in aproape fiecare sfarsit de saptamana se vizioneaza 3-4 filme. Mai toate inactuale, adica nu tocmai ce umple acum buzunarele de la Holywood.

Filmul este despre un postas si clientul sau V.I.P: Pablo Neruda. De fapt filmul este despre poezie. Si cum rar intalnesti asa ceva, mi-a atras atentia.

Postasul duce scrisorile lui Pablo Neruda aflat in Italia, pe o insula, in exil din tara natala Chile. Actorul care joaca rolul postasului are si el o poveste interesanta care poate fi gasita aici. Tot el a scris si scenariul.

Bun. Pana la urma de ce laud scenariul, actorul, filmul?

Sunt mai multe motive.

Filmul desprinde poezia de carte, de tiparitura, asa cum ne-am obisnuit sa o percepem. Acum mai mult se citeste poezie, de unde si obisnuinta ca poezia e ceva scris pe o bucata de hartie. Filmul reda poeziei cadrul originar, reda motivele simple si puternice care il fac pe om sa simta poetic: prietenia, dragostea, locurile dragi, amintirea…

Poezia are rolul principal pentru ca il apropie pe Mario de Pablo, il ajuta pe Mario sa o cucereasca si apoi sa se insoare cu Beatrice Russo, frumusetea insulei. Si tot poezia este cea care pastreaza o amintire placuta, tragica si puternica a exilului pentru Pablo Neruda, reintors dupa 5 ani pe insula.

Apoi mai rar auzi o discutie despre metafora la malul marii, cum veti vedea in clipul de la finalul postului.

Un alt motiv: jocul excelent al lui Massimo Troisi, care reuseste sa faca dintr-un postas care abia citeste, un poet, un indragostit si un prieten al lui Pablo Neruda. Iar felul cum vorbeste este inimitabil…

Un alt motiv: prietenia. Intre Pablo Neruda si Mario prietenia se naste firesc si creste hranita de poezie, adica de preocuparea de a pune in cuvinte starile puternice prin care trec cei doi.

Mai sunt si altele, dar am sa zic tot filmul in ritmul asta si nu are nici un farmec sa-l povestesti.

Cateva scene. Acum este cea in care se discuta despre metafora la malul marii. Neruda ii spune lui Mario ca tocmai a compus o metafora, acesta e uimit si spune ca nu se pune ca a facut o metafora pentru ca a facut-o fara sa vrea.

[youtube ET7csv3p7Og Descoperirea metaforei]

Poezie recitata de actori:

[youtube Sbz1z_KoAdI Nuda]

Poemul lui Mario pentru prietenul lui Pablo Neruda

[youtube _jCSiCL85R0 Poemul lui Mario]

Sau de istorie. Pare a fi tot aia in manualul de Limba Romana pentru clasa a VI-a din 1991 pe care am invatat un an intreg. Pentru cei care isi mai amintesc, iata coperta. L-am gasit scotocind prin niste saci mai vechi, m-a lovit nostalgia si am inceput sa-l rasfoiesc. Dar cartulia nu este numai un motiv de nostalgie.

Trecusera aproape doi ani de la Revolutie dar manualul era in continuare plin de referinte patriotice care amintesc de Epoca de Aur, cand noi eram poarta Europei iar ai nostrii bateau tot ce le iesea in cale.

Inca din primele pagini o poezie de mare efect incearca sa ne insufle din frageda copilarie dragostea de tara prin versuri de genul “In tara noastra romaneasca vrem insine stapani sa fim / Si stapanirea tarii noastre cu nimenea n-o impartim” adica un fel de “Noi nu ne vindem tara”. A se vedea si foto.

Mai departe, nu suntem decat la poezia patriotica cu numarul trei, din tot atatea de la inceputul manualului. Apoi urmeaza un text, Pravale Baba, cu un baiat modest si inteligent, Stefan Damaschin. Un text normal, care la noi a fost bine studiat.

Cateva pagini mai incolo grandomania revine cu textul “Ardealul”, de Nicolae Balcescu. Si continua cu o lectie vestita pentru ca se lucra muuuult pe ea: “Sobiescki si romanii“. Mie mi se pare lectia asta un fel de V.I.P, adica daca ai facut scoala generala pe vremea aia, repetent sa fi fost, tot trebuie sa stii ceva despre acest subiect. Normal, desi cetatea este cucerita, romanii s-au impotrivit cu demnitate. Din aceasta lectie invatai o multime de cuvinte menite sa te inalte sufleteste la iubirea de patrie si popor: vitejie, curaj, patriotism, demnitate etc.

Dupa cum se vede in fotografia alaturata, romanii erau imbracati in portul national de sarbatoare, normal, era un moment solemn.

In manual se mai strecoara si cate un Marin Preda, dar timid. Literatura capitalista este trecuta la “Lectura suplimentara” adica din ea nu puteam fi ascultati.

Daca manualul nu ar fi avut si lectii de gramatica, ai zice ca este o carte de istorie cam prost scrisa. Oare ce vroiau sa faca din noi Oamenii Mari? Soldati? Patrioti? Idioti?

Unele imagini le mai am si acum foarte viu in minte, cum e cea de la Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu. Toata copilaria am crezut ca astia doi s-au intalnit pe bune si Mircea (aici seamana cu Sergiu Nicolaescu) l-a tratat asa, mai de sus, pe Baiazid. Credul, eram tocilar!

Manualul este clar dedicat patriei si mai putin copiilor. Din acest manual se poate invata foarte bine ca i-am batut pe toti care au venit sa ne cotropeasca (poate erau investitori si nu au stiut sa-i recunoasca istoricii), ca muntii, campia, codrii sunt ai nostri si tin cu noi, ca haiducii sunt niste baieti de treaba si ca in general tara trebuie iubita, trebuie sa fiu patriot pe viitor ca sa fac cinste inaintasilor.

Iata si autorii, nu merita anonimatul.

Una peste alta a fost o placere sa-l rasfoiesc. “De dragul amintirilor”.