Nu mi-a trecut prin minte, pana ce am cititi prin aceasta carte, ca si cei care scriu rapoarte despre scriitori tot literatura fac. Si inca literatura buna.

Pare o gluma sinistra, dar securistii se straduiau sa descrie si uneori le reusea. Fac portrete ale intelectualilor, sunt critici de carte, isi dau cu parerea despre implicatii metafizice ale unei propozitii pentru a putea dibui cum a fost lovita doctrina marxism-leninismului.

De exemplu despre filosofia lui Blaga: “…a scris o serie de volume despre literatura si teatru, care, cum am arat mai sus, erau bazate pe o cultura si o filosofie intuitionista, cu tangente mistice si care, in regimul nostru de democratie populara, sunt considerate decadente si interzise de a mai aparea”. Pare simplu, dar trebuie o lectura aprofundata ca sa dai un asemnea verdict, plus ceva cunostinte de filosofie.

Uneori securistii chiar au “haz”, cum e intr-un raport despre Noica: ” La 14 mai 1957 expediaza o scrisoare din Campulung unui oarecare Emil Cioran, cu domiciliul in Franta, orasul Paris”. M-am amuzat teribil cand am citit “unui oarecare Emil Cioran” dar nu poti sa le ceri securistilor sa fie la punct cu lecturile filosofice.

Starea de dependenta a scriitorilor de partid sau de Uniunea scriitorilor se vede din randuri de acest gen: “Subsemnatul, Laurentiu Fulga, va rog a-mi aproba un imprumut in suma de lei 1000 pentru ca NU AM CE MANCA!”.(p.487) Cererea ajunge la Mihai Beniuc, se pare presedinte al Fondului Literar.

Volumul cuprinde studii, documente, procese verbale, note informative, toate despre intelectuali si situatia lor. Adica are si “parte teoretica” (care mi-e mi-a placut, e scrisa cu verva intelectuala si atentie la detaliu) dar si “parte practica”: documente de arhiva.

Documentele de arhiva pentru mine formeaza un nou tip de literatura care cred ca va fi mai citita decat literatura oficiala a vremii. Aici sunt cuprinse caractere, judecati, descrieri, rugaminti care surpind specificul timpului mult mai bine decat sa zicem “Mitrea Cocor” de Sadoveanu sau “Vacanta pe santier” (nu mai stiu autorul , este o carte pentru copii pe care am citit-o prin ’88, ’89).

E o carte de istorie care impreuna cu altele aparute la editura Nemira, dedicate si ele studiului comunismului, ar fi facut deliciul bunicului, mare iubitor de istorie, dar care nu a mai apucat sa citeasca notele “prapaditilor de comunisti” ca sa se minuneze inca o data de prostia “alora care nu au ce manca dar vor sa conduca tara, de aia mi-au luat mie pamantul” (citez din vorbele lui).

De noaptea alba a Bucurestiului am ajuns la Muzeul National de Istorie. Ne-am strecurat pe singura usa deschisa (lume multa, mi-a placut) si am stat sa “contemplu” expozitia dedicata comunismului. Expozitia avea obiecte din vremea comunismului (normal!) dar mai conserva ceva, mai “subtil”: mentalitatea comunista de a face o expozitie.

Cele cateva exponate sunt aratate in niste dulapuri de lemn. Explicatiile sunt sumare. Obiectele sunt fara context. O celula improvizata vrea sa arate ce greu era in inchisoare: nimic nou. In lipsa de context, celula statea stinghera intr-un colt al expozitiei.

In sinea mea visam ca un muzeu al dedicat comunismului va fi ceva spectaculos. Comunismul a avut un impact urias asupra tarii: din expozitie se intelege doar ca a fost ceva “de rau”. Ba ai putea fi si un pic nostalgic, uite televizorul la care ne uitam seara de seara la telejural, uite sticla de Pepsi etc…Unii vor zice ca pentru aprofundare trebuie sa mergi la biblioteca numai ca nu e vorba de aprofundare ci de stil.

O asemenea catastrofa merita afise cat peretii, proiectii gigantice, zeci de ecrane (nu unul singur) pe care sa ruleze pana la dementa executii si telejurnale, filme de epoca si arestari, bucurii si necazuri. Carti la dispozitie pentru lectura, studii legate de orice scaun, muzica de epoca, toate pe sectiuni, ani, evenimente, un muzeu urias care sa te lase uimit.

In lipsa acestora, dimensiunile istorice a 50 de ani incap in cateva dulapuri vechi, imaginile de epoca le putem printa pe niste afise A3 cate 5, asa ca in lipsa ochelarilor istoria intra in ceata. In spatiul expozitiei si cu dotarea oferita se putea la fel de bine organiza o expozitie de dulceturi. Lipsa de viziune. Lipsa de forta. Acei ani merita mai mult…