Pana acum nu am citit sau auzit despre comunism ceva care sa ma faca sa rad cu lacrimi. De obicei lucrurile sunt grave si pe buna dreptate. Inchisori, executii, deportari (cum e la Soljenitin)
Dar mai sunt si alte experiente, cele care ne arata un soi de “comunism casnic” , adica acel comunism care ajunge normalitate pentru milioane de oameni. Dovlatov pe acesta il povesteste si atunci cand absurdul risca sa devina normalitate, exact atunci Dovlatov provoaca rasul si repune absurdul la locul lui.
Compromisul (ed. Humanitas) este un roman in care Dovlatov povesteste despre 12 articole ale unui ziarist sovietic. Ziaristul fiind chiar el, asa ne lasa autorul sa credem. Cum se face o stire? Se ia un fotograf bun, ceva vodca, se discuta la un pahar, se consemneaza realitatile si se scrie ce trebuie scris conform retoricii oficiale. Astfel se obtin 12 compromisuri.
La fiecare compromis intai si intai autorul ne da sa citim articolul publicat in ziar. Apoi ne povesteste cum
a ajuns sa scrie articolul respectiv. Adica cum s-a intamplat pe bune, fara retusuri. Dovlatov se foloseste foarte bine de contrastul dintre lumea despre care este pus sa se scrie si lumea asa cum este ea, imperfecta, preocupata de micile ei fericiri si tristeti. Nu e critica anticomunista dar in incapatanarea cu care alcoolicul bea sau in tristetea amantei se citeste de fapt indiferenta la “marele vis comunist”. Nu e rezistenta in munti dar umorul amestecat cu deznadejde este un soi de rezistenta urbana la optimismul de serviciu al regimului.
Nu am mai ras citind o carte de la Don Quijote (pe care l-am recitit cu placere in iarna). Compromisul este o aventura asemanatoare doar ca eroul stie de la inceput ca va starni rasul si isi asuma cu naturalete isprava asta.

![Reblog this post [with Zemanta]](http://img.zemanta.com/reblog_e.png?x-id=683857f6-25cc-4a69-a441-eaec5137f462)
Nu am scris de aproape o luna aici. Am avut prea multe carti dintr-o data si numai am citit. De fapt am frunzarit, pentru ca avand mai multe carti devine problematic pe care sa o citesc prima.

“Nu i-am impartasit niciodata lui Nabokov gandurile pe care mi le-a inspirat. Am ajuns sa-l cunosc bine in anii ‘30, cand venea uneori la Paris de la Berlin, apoi cand s-a instalat chiar inainte de razboi la Paris, cu sotia si fiul. M-am obisnuit putin cate putin cu obiceiul pe care l-a avut intotdeauna, si pe care nu-l capatase in Statele Unite, de a se preface ca nu recunoaste oamenii (Ivan Ivanovici, o veche cunostinta, devenind Ivan Petrovici si Nina Nikolaevna devenind Nina Alexandrovna), de a deforma grosolan in public numele unei culegeri de poezii, de a strivi cu dispretul lui o persoana iubita odinioara, de a-si bate joc in presa de cineva binevoitor fata de el, ca in recenzia Caverna lui Aldanov, de a lua mult dintr-un autor celebru pentru a spune apoi ca nu l-a citit niciodata. Toate acestea le stiu acum.
![Reblog this post [with Zemanta]](http://img.zemanta.com/reblog_e.png?x-id=e25fbf98-4cef-491b-8d99-b86a17ce1cce)
Trebuie sa fii foarte atent, sa compui mereu acel chip care spune lucrurile obisnuite in situatii obisnuite, sa nu lasi de banuit, sa nu te tradezi. Ei sunt foarte aproape, ca pielea de carne, oricand te pot simti.
E o carte de memorii, dar ar fi o caracterizare banala. Mai degraba e o carte despre un om care s-a descris pe el prin felul in care scrie despre ceilalti.
Comentarii recente