Skip to content

Serghei Dovlatov – Compromisul

dovlatovPana acum nu am citit sau auzit despre comunism ceva care sa ma faca sa rad cu lacrimi. De obicei lucrurile sunt grave si pe buna dreptate. Inchisori, executii, deportari (cum e la Soljenitin)

Dar mai sunt si alte experiente, cele care ne arata un soi de “comunism casnic” , adica acel comunism care ajunge normalitate pentru milioane de oameni. Dovlatov pe acesta il povesteste  si atunci cand absurdul risca sa devina normalitate, exact atunci Dovlatov provoaca rasul si repune absurdul la locul lui.

Compromisul (ed. Humanitas) este un roman in care Dovlatov povesteste  despre 12 articole ale unui ziarist sovietic.  Ziaristul fiind chiar el, asa ne lasa autorul sa credem. Cum se face o stire? Se ia un fotograf bun, ceva vodca,  se discuta la un pahar, se consemneaza realitatile si se scrie ce trebuie scris conform retoricii oficiale. Astfel se obtin 12 compromisuri.

La fiecare compromis intai si intai autorul ne da sa citim articolul publicat in ziar. Apoi ne povesteste cumcompromisul a ajuns sa scrie articolul respectiv. Adica cum s-a intamplat pe bune, fara retusuri. Dovlatov se foloseste foarte bine de contrastul dintre lumea despre care este pus sa se scrie si lumea asa cum este ea, imperfecta, preocupata de micile ei fericiri si tristeti. Nu e critica anticomunista dar in incapatanarea cu care alcoolicul bea sau in tristetea amantei se citeste de fapt indiferenta la “marele vis comunist”. Nu e rezistenta in munti dar umorul amestecat cu deznadejde este un soi de rezistenta urbana la optimismul de serviciu al regimului.

Nu am mai ras citind o carte de la Don Quijote (pe care l-am recitit cu placere in iarna). Compromisul este o aventura asemanatoare doar ca eroul stie de la inceput ca va starni rasul si isi asuma cu naturalete isprava asta.

Postat in carti. Taguri , .

June 25, 2009

0 comentarii

Doua linkuri

Un interviu luat de Vasile Ernu despre literatura rusa contemporana. Desi sunt curios de subiect, nu mi-a placut ca  scriitorii erau comparati cu cei “mari” din trecut.  Avem un nou Cehov, un nou Tolstoi? Da, pe aproape… Dar interviul merita citit.

Un alt link, la blogul revistei Cultura. Poate unii stiau de el de mult, dar eu acum l-am descoperit si mi se pare o treaba faina pentru o revista care iese pe hartie.

Postat in internet, note albastre. Taguri , .

June 20, 2009

3 comentarii

Asta-i abureala curata!

Noi nu am… repet, noi nu am negociat arme sau orice altceva in schimbul ostaticilor, si nici nu o vom face.

Presedintele SUA, Ronald Reagan, 13 noiembrie 1986

Cu cateva luni in urma, am declarat in fata poporului american ca nu am dat arme in schimbul ostaticilor. Inima mea si cele mai bune intentii ale mele inca imi spun ca acest lucru este adevarat, dar faptele si dovezile imi arata ca nu este asa.

Ronal Reagan, 4 martie 1987, dupa ce reporterii au insistat si au demonstrat ca in realitate presedintele daduse arme in schimbul ostaticilor.

Fragment din cartea Aristotel si furnicarul merg la Washington de Thomas Cathcart & Daniel Klein

Am vrut sa scriu ceva despre aceasta carte neaparat inainte de alegerile de duminica si inainte de alegerile prezidentiale (chiar daca sunt tocmai la toamna!). E o carte de filosofie? politica? logica? nu chiar… e o carte despre cum sa-i prinzi pe politicieni cu minciuna. Practic este o carte despre cele mai noi (si totodata vechi ) sofisme (smecherii, in limbajul politicii dambovitene) folosite de politicieni ca sa ne abureasca si sa punem stampila acolo unde vor ei. Un adevarat antitratat de abureala politica.

I-am zis “antitratat” in subtitlu pentru ca nici autorii si nici noi, editorii, nu vrem sa va aburim cu vreo reteta magica impotriva inselatoarelor discursuri electorale. Cartea face apel la stiinta logicii si a retoricii ca sa deosebeasca adevarul de abureala, dar mai are un ingredient care nu e prezent in ceea ce numim tratate: umorul.

Si fara umorul acesta probabil ne-am fi plictisit sa citim ca Donald Rumsfeld, fostul secretar american al apararii, a facut un argumentum ad ignoratium. Dar observatia asta, logica, combinata cu un banc, se dovedeste letala pentru Rumsfeld si amuzanta pentru noi. Amuzanta si instructiva. Cum altfel ar fi afirmatia distinsului domn despre absenta armelor nucleare din Irak ?

Absenta dovezii nu e similara cu dovada absentei.

Mi se incurca mintea! Si cred ca pe asta s-a bazat si el. De fapt argumentul lui este un argumentm ad ignoratium (adica derivat din ignoranta), unul banal, va las pe voi sa-l dezlegati citind cartea.

De aceea imi plac astfel de carti: pentru ca protesteaza cu umor, fara inversunare. Pentru alegerile de duminica s-au rostit multe discursuri. Deocamdata presa a fost atenta la erori gramaticale sau la jigniri. Pare ca nu trebuie sa apelezi la logica ca sa-i demasti pe politicienii nostri. Se demasca singuri. Sunt insa convins ca in spatele promisiunilor lor electorale sunt multe “perle” de descoperit. Iar cartea de fata ne poate fi de ajutor, asfel incat sa facem din dezamagire un prilej de amuzament si luciditate.

In loc de incheiere, un exemplu de absenta care devine o dovada solida:

Doi arheologi, un grec si un egiptean, discuta incercand sa decida care dintre ei provine dintr-o civilizatie antica mai avansata. Grecul se lauda:

- Cand faceam sapaturi in Corint, am gasit fire de cupru ingropate sub case. Asta demonstreaza ca grecii aveau deja telefonie in secolul al IV-lea inainte de Cristos!

La care egipteanul replica:

- Pai, noi, la Gizeh, am excavat un sat antic si n-am gasit deloc fire, ceea ce dovedeste ca ai nostri au trecut deja la telefonia fara fir.

Reblog this post [with Zemanta]

Postat in carti. Taguri , , , .

June 5, 2009

0 comentarii

Invitatie: Scrii? De ce scrii?

Am devenit un activ sustinator al revisteiscriitorului.ro, in care ma voi implica si editorial, nu doar in ce priveste hostingul.

Un nou concurs cu premii de la Editura Art a inceput de ieri. Mi-a placut ideea concursului (Mihai a venit cu ea). Intrebarea nu se refera doar la scrisul literar. Ea se adreseaza oricui are placerea de a scrie.

Iar concursul nu e neaparat unn concurs cat o invitatie sa vorbim un pic despre ce ne pasioneaza.

Postat in note albastre.

May 31, 2009

0 comentarii

Exista istorie adevarata?

djuvaraNu am scris de aproape o luna aici. Am avut prea multe carti dintr-o data si numai am citit. De fapt am frunzarit, pentru ca avand mai multe carti devine problematic pe care sa o citesc prima.

Chiar, exista istorie adevarata? Djuvara raspunde la intrebare foarte frumos in cartea cu acelasi nume. Carticica (are numai 144 de pagini si se citeste pe nerasuflate) mi-a placut din doua motive.

Primul este felul cum autorul foloseste metode precum fenomenologia sau hermeneutica in cercetare si argumentare. Reuseste astfel sa ne ofere un exemplu reusit de “filosofie pusa la treaba” in contrast cu perceptia generala ca filosofia e doar dezbatere fara rezultat.

Al doilea este felul cum apropie istoria de arta. Normal, un istoric trebuie sa se documenteze foarte serios si sa aiba metode cat mai stiintifice in stabilirea datelor, epocilor etc. Dar cand va prezenta rezultatul cautarii va trebui sa aiba ceva talent ca sa reinvie trecutul. Adica va trebui sa aiba “emotie istorica” !

Este pentru prima data cand citesc aceasta sintagma. Redau intocmai definitia autorului:

“Aceasta este emotia istorica: abolirea, timp de o clipa, a eului prezent si retrairea intensa, in simpatie, a unui moment din trecutul altora.”

Djuvara pleaca de la propriile experiente. Din cauza mirosului de mimoze isi aminteste o iubire adolescentina. Retraieste in timpul vizitei la stomatolog aceasta iubire si pleaca de acolo foarte emotinat ca si-a amintit de Ea. Regreta ca nu  a urmat-o pana la capatul lumii. Ajunge acasa si scotoceste dupa jurnale din acea vreme. E dezamagit. Ce scrie in jurnal despre iubirea contemporana nu se compara cu ce traieste el acum, dupa multi ani. Ce scrie in jurnal e palid si face ca trecutul sa para neadevarat. Ce isi aminteste el e viu. De aceea scrie   “gradul de veridicitate al unei fasii din trecut retraite depinde de intensitatea emotiei care i-a insotit resuscitarea”. Cu alte cuvinte degeaba ai hartoagele daca nu ai pasiunea. Cam asa devine adevarata istoria (repet, Djuvara nu exclude documentarea minutioasa).

Nu sunt un priceput in filosofia istoriei insa cartea m-a sedus. Mai ales ca exclude determinismul si ideile lui Marx cu totul. Astfel Djuvara aduce istoria, pentru noi romanii, inapoi la firescul ei.

Postat in carti. Taguri , .

May 28, 2009

0 comentarii

Despre carti si un mic concurs

Description unavailable
Image by jvoves via Flickr

Mi-a placut un post scris acum o saptamana de Dragos, de fapt o lista cu 100 de carti ne-celebre pe care ar trebui sa le citesti ca pasionat de literatura. Desi nu-mi plac listele, autorii se recomanda unuii pe altii prin ceea ce scriu mai bine decat o putem face noi, totusi lista cuprinde carti cu un farmec aparte, aducator de aventura si descoperiri imbucuratoare. E bine de urmarit lista aceea.

Recent am citit doua carti care mi-au placut foarte mult: Himera si Harun si Marea de Povesti. De la ele am ramas cu intrebarea, pe care si-o pun si autorii, de unde vin povestile? Exista un astfel de loc magic? Raspunsul lui John Barth este postmodernist, o poveste naste alta poveste si tot asa la infinit, nu neaparat linear, o poveste se poate intoarce la o poveste mai veche si astfel o transforma.

De la el am aflat ca Seherezada stia povestile din o mie  si una de nopti de la un scriitor care citise o mie si una de nopti si-i ii placuse atat de mult de povestitoare ca a vrut sa o intalneasca. Si a intalnit-o ca sa-i povesteasca povestile pe care ea le povestise deja, nebunie curata, dar asta e literatura!

In Harun si Marea de Povesti chiar exista un loc magic de unde vin povestile, este a doua luna a pamantului (daca voi nu o vedeti inseamna ca nu va plac povestile, copiii o vad) si pe luna aceasta este in Ocean plin de povesti care se amesteca, se nasc una din alta, se combina la nesfarsit. Si mai exista si o Sursa a povestilor care trebuie aparata de Harun, eroul povestirii, trebuie aparata pe viata si pe moarte pentru ca fara povestiri orasele oamenilor se transforma in fabrici de tristete.

Acestea sunt raspunsurile date de John Barth si Salman Rushdie. Profit de ocazia despre care am vorbit pe blogul Nemira si va pun si voua o intrebare:  De unde credeti ca vin povestile? Trei dintre raspunsuri vor primi la alegere cate o carte din colectia Babel, colectie de literatura contemporana din care face parte si Himera, de care vorbeam mai sus.

Postat in carti. Taguri , , , .

April 30, 2009

23 comentarii

Carte in limba engleza

Books - bookcase top shelfImage by ~ Phil Moore via Flickr

A aparut okian.ro, librarie de carte in limba engleza. Ei spun ca au in oferta un MILION de carti. Suna impresionant si foarte bine pentru iubitorul de carte. Am frunzarit putin libraria si mi-a placut ce am vazut.

Am observat ca mai au un serviciu atasat, daca nu gasesti cartea dorita in acest milion de pe site, o ceri la ei si iti fac rost de ea.

Din pacate, la prima vedere, lipsesc multe instrumente necesare unei librarii online. Nu am putut afla cum primesc cartile, cat trebui sa astept, cum platesc. Ramane de vazut (eu nu am comandat pana acum de la ei) ce calitate a serviciilor ofera (adica cat de seriosi sunt).

Una peste alta, eu zic ca este o veste buna.

Update. Pretul cartilor e aiurea. De exemplu A History of Feminist Literary Criticism la ei patru sute si ceva iar aici e mult mai ieftina plus ca ai ocazia sa o cumperi e-book. Si cartile vin din Anglia, nu din Japonia, deci distanta nu e chiar atat de mare. Iar e-bookul vine online si il tiparesc acasa!

Postat in carti, note albastre.

April 15, 2009

8 comentarii

Berberova despre Nabokov

“Nu i-am impartasit niciodata lui Nabokov gandurile pe care mi le-a inspirat. Am ajuns sa-l cunosc bine in anii ‘30, cand venea uneori la Paris de la Berlin, apoi cand s-a instalat chiar inainte de razboi la Paris, cu sotia si fiul. M-am obisnuit putin cate putin cu obiceiul pe care l-a avut intotdeauna, si pe care nu-l capatase in Statele Unite, de a se preface ca nu recunoaste oamenii (Ivan Ivanovici, o veche cunostinta, devenind Ivan Petrovici si Nina Nikolaevna devenind Nina Alexandrovna), de a deforma grosolan in public numele unei culegeri de poezii, de a strivi cu dispretul lui o persoana iubita odinioara, de a-si bate joc in presa de cineva binevoitor fata de el, ca in recenzia Caverna lui Aldanov, de a lua mult dintr-un autor celebru pentru a spune apoi ca nu l-a citit niciodata. Toate acestea le stiu acum.

Totusi nu despre el vreau sa vorbesc, ci despre opera lui. Stau <<la o raspantie prafuita si ma uit la echipajul tau regal>> cu recunostinta, convinsa ca generatia mea si eu insumi nu am disparut, ca nu ne-am volatilizat intre cimitirul din Sanhai si cel din New York,  ca vom supravietui in el. Toti cati suntem, norocosii, daca exista, si ghinionistii, in numar mai mare, ne agatam de el cu toate puterile noastre. Daca Nabokov traieste, traiesc si eu”.

Ultima afirmatie este dupa Stapan si sluga, de Lev Tolstoi “Daca Nichita traieste, traiesc si eu”.

Pe Nina Berberova ne-am fi reamintit-o oricum pentru povestirile ei. Dar aici ea povesteste frumos cum sa te intalnesti cu cineva dincolo de preferintele personale.

Fragmentul este din “Sublinierea imi apartine” Univers, 2000.

Reblog this post [with Zemanta]

Postat in fragmente. Taguri , , .

April 7, 2009

2 comentarii

Invitatie la esafod – Vladimir Nabokov

esafoodTrebuie sa fii foarte atent, sa compui mereu acel chip care spune lucrurile obisnuite in situatii obisnuite, sa nu lasi de banuit, sa nu te tradezi. Ei sunt foarte aproape, ca pielea de carne, oricand te pot simti.

Drept dovada eroul nostru a fost descoperit si condamnat la moarte. Adica invitat la esafod, la expunere maxima, la dezvaluire totala, desi nu se va dezvalui nimic in afara poate de foile pe care condamnatul le mazgaleste in celula:

“Ma mai gandesc si la multe altele, dar lipsa de exercitiu in ale scrierii, graba, emotia, slabiciunea… Stiu cate ceva! Stiu cate ceva! Dar e atat de greu sa exprimi acel ceva”.

Avem un condamnat, restul e pe dos: vizitele sotiei vin la pachet cu mobilierul si amantul, evadarea este o surpriza din partea directorului inchisorii, colegul de celula se dovedeste a fi calaul, inchisoarea nu are decat un singur detinut, executia a fost amanata deoarece calaul se simtea indispus etc.

Desi condamnatul este un fel de aniti- contele de Monte Cristo, cartea nu este o farsa sau o intorsatura de stil. Nu dezvalui nimic daca spun ca “Invitatie la esafod” este romanul celei mai reusite evadari: cuvintele si lucrurile se reunesc la sfarsitul cartii si eroul paseste peste realitate inspre cei de o seama cu el.

Cartea a aparut in 1938, e scrisa in limba rusa si e altceva decat felul de a fi din “Lolita”. In “Lolita” singuratatea, imposibilitatea de spune ceva sunt “indulcite” de magia povestii si a nimfetei. Cel putin in prima parte. Aici, aceleasi imposibilitati dar avem un condamnat la moarte slab, antipatic, sperios, ciudat de-a dreptul dar cu simt poetic dezvoltat:

“am dat, intr-o amiaza fierbinte, de un orasel adormit, atat de adormit, incat cand un om care dormea pe prispa langa un perete de un alb stralucitor se ridica in sfarsit in picioare ca sa ma conduca pana la bariere, umbra lui albastrie de pe perete nu l-a urmat imediat”

Romanul nu e o parabola sau ceva asemnator, nu e un roman cu cheie si alte simplitati lancede. Am vazut scris acolo la prezentarea editurii ca se intampla intr-o “tara totalitara”: de fapt e un oras foarte obisnuit, cu putin farmec adaugat de cuvinte. Nabokov reuseste sa “tina” toate sensurile in text, dependente de fraza si stil. Daca noi gasim altele, cu gandul la umanitate, totalitarism si alte teme,  sunt numai ale noastre.

Postat in carti. Taguri , .

March 31, 2009

6 comentarii

Neagu Djuvara – Amintiri din pribegie

djuvaraE o carte de memorii, dar ar fi o caracterizare banala. Mai degraba e o carte despre un om care s-a descris pe el prin felul in care scrie despre ceilalti.

Djuvara vorbeste (adica scrie) concis si cu interes despre fiecare caracter intalnit si il surprinde in cateva randuri, fara sa para expeditiv. Apoi pune cap la cap intamplarile, le arata neobisnuitul si asfel te lasa, dupa nici o pagina, cu sentimentul ca deja il stii de o viata pe omul respectiv . M-am intrebat daca sunt in stare sa vorbesc la fel despre oamenii pe care i-am intalnit. Nu, inca nu pot.

Djuvara reuseste astfel sa povesteasca, fara sa ma plictiseasca nici o secunda, pana si despre cei mai ciudati africani, cei intalniti cat a fost consultant  diplomatic in Niger (unde a stat 23 de ani!).

Multe pagini au valoare, cred, de document, cum sunt cele care descriu viata emigrantilor romani la Paris dupa 1947. Ceva asemantor, din ce imi vine acum in minte, se mai poate citi in Sublinierea imi apartine, de Nina Berberova, paginile despre emigratia rusa de dupa 1917.

O parte palpitanta de-a binelea este experienta de instructor. A pregatit, in exil, cateva mici grupuri de parasutisti care au fost (cum altfel?l) parasutati in Romania noastra cand comunismul era mai crancen. Povesteste foarte afectat despre esecul unei misiuni si are momente de emotie pe care doar le banuiesti.

Desi scrie din amintire, la peste 80 de ani,  Djuvara nu  este tentat sa scrie idilic. Ramane lucid si curios pana la capat.

Probabil experienta din Niger pe unii o sa-i mai plictiseasca. Insa un capitol care cred ca trebuie citit “obligatoriu” este cel despre intoarcerea in tara in 1990. Sunt aici cateva scene tragicomice din care nu rezist si va redau una:

” Putin inainte de a se urni trenul, intra in compartiment si doi vlajgani, de o statura deasupra mediei, cu cizme si niste salopete cenusii, caciul muscalesti pe cap – disting cu greu in penumbra” paraca-s iesiti din Goana dupa aur a lui Charlie Chaplin. [..]

Incepe dialogul

- De unde, pula, are Troaca undita aia, pula mea?

- Pula – a cumparat-o din Germania.

- Din Germania? Pula… Si cat a dat, ma, pe ea, pula mea?

- [o cifra]

- Pula mea! pai cum sa te miri, pula, ca prinde peste, pula mea…Si cat e marca acuma, ma? Pula mea!

- [o cifra]

- Ptiu! Fut-i! De unde pula a gasit Troaca banii astia, pula mea?

Am de-a face, fara indoiala, cu alfabetizati de-ai lui Ceausecu. Vocabularul lor nu depaseste doua trei sute de cuvinte..[...].”

Djuvara isi tiparise lucrarea de doctorat, despre istoria romanilor la sfarsitul epocii fanariote. in 1989. Cateva luni mai tarziu asculta dialogul de mai sus pentru o mai buna “documentare”. Astfel de dialoguri le mai intalnim si acum. 

Desi e ingrozit de “starea natiunii” si se intreaba de multe ori, “Neagule, ce cauti tu pe aici?”, Djuvara a ramas in tara. Un caz ciudat sa te intorci in Romania (din Franta!!) cand multi alegeau sa fuga unde vedeau cu ochii sau poate un altfel de patriotism decat cel de la televizor.

Articole in online scrise de Neagu Djuvara.

Postat in carti. Taguri , , .

March 19, 2009

3 comentarii